Istoria problemelor actuale ale sistemului public de pensii din România începe şi se termină cu Nicolae Ceauşescu. În 1966, acesta a emis celebrul său decret prin care avortul a fost interzis, pentru a stopa artificial declinul natural al ratei fertilităţii populaţiei din România. Ceauşescu urmărea să  îngroaşe rândurile clasei muncitoare, constructoare a socialismului, dar şi finanţa­toare a bugetului de asigurări sociale, respectiv a pensionari­lor. Problema este că ingineria social-demografică aberantă a regimului ceauşist va lovi România ca un bumerang în jurul anului 2030, când mili­oane de „decreţei” vor ieşi concomitent la pensie şi vor arunca în aer un sistem deja falimentar, ţinut în viaţă artificial, pe datorie. Până atunci însă, e bine de văzut cum guvernele perindate la putere din 1990 încoace nu au făcut decât să agraveze problema pensiilor.
Deficitul bugetului de asigurări sociale va fi de 11,5 miliarde de lei în 2010, a declarat, săptămâna trecută, ministrul muncii, Mihai Şeitan.
„Bugetul a fost supus la două presiuni. Au existat în acest an mai multe ieşiri la pensie în prima parte a anului, din cauza fricii oamenilor în pri­vin­ţa apariţiei noii legi a pen­siilor. Cei care au ieşit acum la pensie au punctaje mai mari datorită faptului că veniturile lor erau mai mari. A doua presiune la care a fost supus bugetul asigurărilor sociale de stat este faptul că numărul de contribuabili luat în considerare la calculul bugetului a scăzut din cauza creşterii şomajului, iar veniturile acestora au scăzut şi ca urmare a diminuării sala­riilor bugetarilor cu 25%”, a spus Şeitan, în faţa Comisiei de muncă a Camerei Deputaţilor.
La 31 iulie 2010, potrivit execuţiei bugetare, bugetul pu­blic de pensii înregistra înca­sări din CAS în valoare de 19,09 miliarde de lei şi cheltuieli cu plata pensiilor de 24,53 mili­arde de lei, din care rezultă un deficit de 5,44 miliarde de lei (reprezentând mai mult de un sfert din deficitul bugetului ge­neral consolidat la 31 iulie, de 20 de miliarde de lei), acoperit prin subvenţii de la bugetul de stat. Pentru plata tuturor pen­siilor de asigurări sociale de stat şi a celor pentru agricultori sunt necesare cheltuieli lunare de peste 3,7 miliarde de lei.

Cum s-a ajuns aici? S-a început imediat după Revoluţie
Nicolae Ceauşescu a lăsat „moş­tenire” României postcomuniste un buget de asigurări sociale excedentar, care, potri­vit unor estimări, s-ar fi ridicat la circa jumătate de miliard de dolari. În 1990, numărul total de salariaţi, plătitori de contri­buţii de asigurări sociale era de cel puţin opt milioane, unele estimări avansând chiar cifra de 10,5 milioane. Pe de altă par­te, numărul de pensionari, la acel moment, era de sub trei milioane.
Însă la nici două luni de la executarea prin împuşcare a „Cârmaciului”, pe 7 februarie 1990, Consiliul Frontului Sal­vă­rii Naţionale (CFSN) emite de­cretul-lege nr. 60 privind pensionarea cu reducere de vârstă a unor salariaţi. Potrivit decretului, salariaţilor cu vechime integrală în muncă li s-a permis să se pensioneze cu până la doi ani mai devreme în raport cu vârsta legală de pensionare. Mai mult, reducerea vârstei le­gale de pensionare putea ajun­ge până la patru ani „din mo­tive medicale”, fără să se ceară încadrarea în grade de invali­ditate.
Una dintre cele mai importante prevederi ale decretului era aceea destinată eludării problemei şomajului, care începea deja să se facă simţită şi de care noua putere voia să se de­baraseze pe cât posibil, pentru a nu-şi eroda legitimitatea, ori­cum discutabilă. Astfel, un sa­la­riat cu vechime integrală în mun­că se putea pensiona cu pa­tru ani mai devreme decât vârs­ta legală, „în cazul în care conducerea unităţii, cu acordul co­lectivului de muncă, apre­cia­ză că cererea este înteme­iată, de­oa­rece salariatul desfă­şoa­ră o ac­tivitate cu randament scăzut”.
De asemenea, cei cu vechi­me de 10 ani puteau să se pensioneze la vârsta de 60 de ani (bărbaţii) şi 55 de ani (femeile), iar celor din mediul rural li se permitea să cumuleze pensia cu veniturile din agricultură. În numai câteva luni, peste ju­mătate de milion de salariaţi au profitat de noul decret şi au ieşit la pensie.
Fenomenul a continuat şi în anii următori, iar în prezent, sunt circa 4,2 milioane de sa­lariaţi şi aproape 5,5 milioane de pensionari de asigurări so­ciale şi agricultori, cu pensii plătite din bugetul asigurărilor sociale de stat. De remarcat că mai puţin de jumătate din a­cest număr total de pensionari (2,12 milioane) sunt pensionari pentru limită de vârstă cu sta­giul complet de cotizare.

Deficitul bugetar, subvenţionat cu excedentul de la pensii
Excedentul bugetului de asi­gurări sociale s-a menţinut, totuşi, câţiva ani după 1990. Pe­rioadă în care, cu totul invers faţă de situaţia din ziua de azi, bugetul de pensii era cel care subvenţiona deficitul buge­tului de stat, fie prin împrumuturi, fie în mod direct, prin tran­sferuri.
„Deficitul temporar de casă al bugetului de stat este acope­rit de celelalte componente ale bugetului consolidat, dar în mod special de bugetul asigu­ră­rilor sociale. Ministerul Finan­ţe­lor a ales o cale mai puţin prac­ticată pentru a acoperi de­ficitul, pånă la contractarea unor împrumuturi, explica, în octombrie 1994, Ion Drăgulin, director adjunct al Direcţiei de politică monetară a BNR.
În 1995, bugetul asigură­ri­lor sociale ajunsese deja pe de­ficit, cifrat, la finalul acelui an, la 165 de miliarde de lei vechi (16,5 milioane de lei, în varian­tă denominată), care a fost a­co­perit din disponibilităţile pro­ve­nite din excedentele înregistrate în anii anteriori.
Ca o curiozitate, în acel an Parlamentul a aprobat aloca­rea sumei de 11 miliarde de lei din bugetul asigurărilor socia­le pen­tru plata unor datorii că­tre statul german. Banii re­pre­zentau plata asistenţei me­di­ca­le de care beneficiaseră mun­­citorii ro­mâni care au lu­crat în Ger­mania înainte de 1989, pe baza unui decret-lege emis de auto­rităţile Republicii Socialis­te România.

Iertări de datorii şi majorări inflaţioniste
Una dintre marile surse de probleme ale bugetului public de pensii a fost amânarea re­pe­tată a plăţii de către marii a­genţi economici deţinuţi de stat a obligaţiilor faţă de buge­tele publice, în special faţă de cel al asigurărilor sociale. Astfel încât, de exemplu, în anii ’90, când sectorul de stat era dominant în economie, organizaţiile de pensionari ajunseseră să facă apeluri publice către conducătorii acestor întreprinderi, implorându-i să-şi achite CAS-urile, pentru ca sistemul de pensii să nu intre în incapacita­te de plată. Tot atunci, au apă­rut şi primele voci care cereau ştergerea pur şi simplu a acestor datorii, în scopul „rentabilizării” giganţilor falimentari, una dintre aceste cereri fiind for­mulată chiar de actualul preşedinte al României, Traian Băsescu, pe atunci ministru al transporturilor, în legătură cu datoriile societăţilor din cadrul CFR. Până la urmă, datoriile ce­lor mai mari companii de stat, care sporeau continuu, au tot fost amânate, până în ziua de azi. Iar altele, cum ar fi cele ale fostelor CAP-uri, au fost şterse prin lege. În 1998, Ministerul Muncii constata că din bugetul de asigurări sociale lipsesc un miliard de dolari, 60% din sumă reprezentând datorii ale mari­lor coloşi industriali, acumula­te începând cu 1993. 
În martie 2010, doar dato­riile cumulate din CAS, fără pe­nalităţi, a trei dintre cei mai mari datornici deţinuţi de stat (CNH Petroşani, CFR Călători şi CFR Marfă) depăşeau un mili­ard de lei.
Între aprilie 2001 şi oc­tom­brie 2009, valoarea punctului de pensie a crescut de 4,6 ori, de la 159,72 la 732,8 lei, în con­diţiile în care numărul total de pensionari s-a menţinut relativ constant. Însă cheltuielile me­dii lunare necesare cu plata a­cestor pensii s-au majorat, în in­tervalul respectiv, de la sub un miliard la 3,7 miliarde de lei. Fără ca puterea reală de cum­părare a acestor pensii să crească semnificativ.


Culmea inflaţiei: comuniştii au „tipărit” oameni, prin decret
Sporirea artificială a populaţiei României prin generaţia „decreţeilor” a produs o economie bolnavă şi a dinamitat din interior sistemul de pensii .
Î n România, fenomenul „baby boom” postbelic a avut loc doar în primul deceniu de după război, iar după aceea, atât din cauza problemelor economice, cât şi a represiunii sta­liniste, s-a instaurat declinul demografic. Pla­nurile megalomane ale lui Ceauşescu (ajuns la putere în 1965), de industrializare şi urbanizare forţată a României, aveau însă nevoie de o popu­laţie tânără în creştere, din care să se recruteze forţa de muncă necesară „marilor obiective industriale”.

Ceauşescu - întåiul „inginer social” al ţării
La un an după ce Ceauşescu ajunge secretar general al PCR, apare Decretul nr. 770 din 1 oc­tom­brie 1966 pentru reglementarea cursului sar­cinii, care interzice avorturile. „Decretul din 1966 a produs în 1967 o cohortă «dublă», de pes­te 520.000 de nou-născuţi, faţă de peste 270.000 în 1966. (...) Ca urmare a liberalizării avortului, în 1990 s-au înregistrat aproape un milion de avorturi, aproximativ 3,1 avorturi la un născut viu”, se arată în raportul din septembrie 2009 al Comisiei Prezidenţiale Pentru Analiza Ris­cu­rilor Sociale şi Demografice.
„«Generaţia decreţeilor» (născuţi între 1967 şi 1989) a fost marcată de numărul mare al co­hortelor, care au creat distorsiuni majore în sistemul de protecţie socială. Familiile s-au con­frun­tat dintr-o dată cu un număr foarte mare de copii nedoriţi, fapt ce a condus la apariţia numărului mare de copii abandonaţi. În 1967 s-au născut cu aproximativ 250.000 de copii mai mulţi decât în anul anterior, datorită interzi­cerii avortului. Majoritatea acestora erau copii nedoriţi, întrucât rata totală a fertilităţii era în scădere, iar indicatorii demografici nu oscilea­ză brusc în condiţii de stabilitate socio-econo­mi­că şi politică”, se mai spune în raport.

Se va sparge „bula” demografică
Industrializarea forţată a României a creat din nimic, prin alocarea la comandă a resur­se­lor, o masă imensă de unităţi de producţie, care livrau la preţuri prestabilite, fără nicio legătură cu cererea reală. Pentru deservirea acestor uni­tăţi, au apărut, tot prin ordin de sus, aşa-nu­mi­ţii „decreţei”, veniţi pe lume din unicul mo­tiv al interzicerii avorturilor. Aceste două mă­suri iraţionale au generat masa de 8-10 milioa­ne de salariaţi lăsaţi „moştenire” de regimul co­mu­nist în 1990, cu ajutorul cărora regimul de dina­inte de decembrie ’89 îşi permitea să plă­tească pensionarilor indemnizaţii de până la 85% din ultimul salariu. După Revoluţie, falsele atuuri s-au transformat în pietre de moară: neproductivitatea coloşilor industriali a creat şomeri pe bandă rulantă, „mascaţi” prin pensionări anti­cipate, dar şi găuri de miliarde de lei la bugetul de pensii, prin neplata contribuţiilor.
„Decreţeii” au început să intre pe piaţa mun­­cii în 1983, fenomen care a încetat în 2005-2006. „Pe fondul crizei sistemului, intrarea unor cohorte mult mai mari (mai ales în 1985, când generaţia 1967 a terminat liceul) a creat o presiune majoră pe întreprinderile publice, şi aşa încărcate artificial cu angajaţi subutilizaţi. A apă­rut (...) şomajul nerecunoscut (persoane afla­te în căutarea unui loc de muncă ignorate de sistem), care a completat şomajul mascat (per­­soane angajate, deşi nu erau necesare). În­tre 1985 şi 1989, numărul de absolvenţi de liceu şi şcoală profesională a fost cu peste 600.000 mai mare decât în perioada anterioară, mulţi dintre ei neprimind o repartiţie la un loc de muncă. Aceştia reprezentau 7,5% din populaţia salarială şi sunt echivalenţi cu şomerii raportaţi de INS în trimestrul I 2007”, se spune în raportul Comisiei Prezidenţiale.

Vor ieşi la pensie după 2031
Potrivit sursei citate, după 2031, când aceas­tă generaţie va intra masiv în categoria pensio­narilor, pe lângă creşterea mare a numărului de pensionari şi perspectivele de scădere a pensiei medii, va apărea şi un segment social im­por­tant, al celor care nu au asigurare de pensie (aproximativ 2-3 milioane de persoane din a­ceas­tă generaţie). Pe lângă situaţia personală foar­te grea, cei mai mulţi dintre ei vor fi o po­vară pentru stat, care va trebui să le ofere venit minim garantat sau pensia socială subven­ţio­nată.
„În această generaţie, după 2030, va apărea o polarizare a veniturilor persoanelor vârstni­ce, prin creşterea numărului de beneficiari de pensii private şi a cuantumului acestora. Mulţi dintre vârstnicii din această generaţie vor fi obligaţi să lucreze până la vârste înaintate pentru a se întreţine. Creşterea masivă a populaţiei vârstnice între 2030 şi 2050 va necesita creşteri mari ale cheltuielilor publice cu serviciile de sănătate şi de asistenţă socială, costuri care vor atârna mult în bugetul cheltuielilor publice”, conchide raportul.

Un mit spulberat: Ceauşescu n-a fost un protector al pensionarilor
În pofida percepţiei a numeroşi pensionari „nostalgici” ai „epocii de aur” şi a faptului că pe 21 decembrie 1989 a încercat să domolească furia românilor promiţându-le pensii mai mari, Nicolae Ceauşescu nu poate fi considerat un protector al acestei categorii sociale.
La doi ani de la venirea sa la putere, în 1967, a fost adoptată Legea 27/1967, care stabilea noi cuantu­muri ale pensiilor, în raport cu legislaţia anterioară, prin diminuarea acestora. Pentru planurile sale de in­dustrializare a României, Ceauşescu avea nevoie de cât mai multe venituri disponibile pentru investiţii, o parte din ele obţinându-le prin reducerea cheltuielilor cu pensiile.
Mai mult, în 1977, pe fondul problemelor economice generate de criza mondială a petrolului, dar şi a cheltuielilor de reconstrucţie necesare în urma cutremurului din 4 martie, s-a adoptat Legea 32/1977, care, printre altele, tăia din beneficiile lucrătorilor din minerit.
Legea le interzicea acestora să cumuleze salariul cu pensia de invaliditate de gradul III, cum se întâmpla pâ­nă atunci şi, în plus, majora vârsta de pensionare a minerilor de la 50 la 52 de ani. Măsura a fost una din­tre cauzele grevei din Valea Jiului de la începutul lunii august a acelui an, finalizată prin reprimarea acesteia.
Potrivit legii citate, care era în vigoare în decembrie 1989, cuantumul pensiei cuvenite era stabilit ca procent din ultimul salariu al persoanei pensionate. Acest procent varia în mod regresiv, fiind cu atât mai mare cu cât acest ultim salariu era mai mic. Astfel, se pleca de la 85% pentru salarii lunare de sub 1.200 de lei şi se ajungea până la 58% pentru salarii de peste 4.000 de lei.