Ar fi de râs, dacă n-ar fi de plâns! Guvernul Boc, sco­ţân­du-i la înaintare pe cei doi miniştri fantezişti, Vlădescu şi Şeitan (apropo, îşi mai adu­ce aminte cineva că la audierea în comisii de la în­vestire singura întrebare adre­sată mi­nistrului muncii a fost: „Ce înseamnă şeitan în limba turcă?”, iar răspunsul, corect, a fost: „drac!”?), vrea cu tot dinadinsul să-şi îngră­mă­dească bomboane pe colivă.
Săptămâna trecută a ieşit un scandal monstru dintr-o prostie pe care niciun guvernamental n-a vrut să şi-o asume. Executivul modificase deja re­munerarea pe drepturi de au­tor şi rămăseseră de anunţat doar normele metodologice de aplicare a noilor măsuri. Aberaţia de a depune lunar trei formulare la trei instituţii diferite, başca faptul că din for­mularele respective un ce­tăţean obişnuit nu înţelege nimic i-au exasperat până şi pe cei mai vajnici aplaudaci ai Puterii.

Ce se înţelege din imaginea acţiunii guvernamentale?
Judecând la rece, dincolo de legitima enervare a unor contribuabili oneşti, toată tă­ră­şenia nu a fost, aşa cum spu­neam, decât o prostie a unor funcţionari presaţi să producă, de la o zi la alta, o procedură prin care să se aplice Ordonanţa 58. Ne dăm seama că nici Şeitan, nici Vlă­descu şi cu atât mai puţin Boc nu au avut timp să înţeleagă normele metodologice şi să încerce să facă o simulare a ceea ce urma să se întâmple, practic, la ghişee. Modalitatea onestă, singura de altfel, de a repara răul era ca ministrul Şeitan să spună simplu: „Oa­meni buni, am greşit, ne ce­rem scuze, retragem pentru o săptămână sau două normele metodologice pentru a le pu­ne la punct, iar cei care au de­pus deja declaraţiile să stea li­niştiţi, nu vor mai trebui să vină a doua oară.”
Există însă, în general la politicienii români şi în special la actuala Putere, o dorin­ţă absurdă de infailibilitate. Chiar puşi în faţa evidenţei, guvernanţii nu ar recunoaşte niciodată o greşeală şi nu ar fi în stare să spună „iartă-mă” (decât, poate, peste 50 de ani, la emisiunea lui Mircea Ra­du). Traian Băsescu a fost singurul politician postdecembrist care, în vremurile sale bune, a avut puterea şi talentul de a-şi recunoaşte nişte greşeli. Acesta a fost, de fapt, şi unul dintre atuurile sale. Din păcate, acele vremuri au apus de mult.
Nerecunoaşterea unei pros­tii a antrenat însă - şi va antrena în continuare - după sine o întreagă maşinărie infernală a haosului guvernamental (ier­tat fie pleonasmul). Nu punem la socoteală faptul că normele metodologice nu se pupă cu ordonanţa, fapt re­mar­cat de mai mulţi specialişti. Ceea ce va urma va fi un petic pus la alt petic, pus la rândul lui, pe o haină deşi­rată. Nu mai are importanţă acum că după 25 septembrie va exista (deşi mă îndoiesc) o modalitate simplă şi eficientă de a depune declaraţiile res­pective. Ceea ce contează este iritarea care s-a produs la ni­velul celui mai sensibil segment al societăţii, intelectua­lii. E o iritare care nu provine din cuantumul impozitului, ci din lipsa de consideraţie faţă de importanţa socială pe care intelectualii consideră că o au. Indiferent cât de perfect ar guverna de acum înainte, miniştrii Vlădescu şi Şeitan poartă de gât tăbliţa dezo­noa­rei. Ei sunt primii care vor fi remaniaţi în această toamnă.
Consecinţele acestor bâl­bâ­ieli nu se vor opri aici. Lip­sa de stabilitate a regle­men­tă­rilor fiscale va antrena, auto­mat, o reorientare a agenţilor economici. Fiecare mic pa­tron îşi face, după puterea şi înţelegerea lui, un plan de afaceri. Dacă mediul este stabil şi predictibil, atunci până şi aceşti mici patroni, şi cu atât mai mult cei mari, îşi vor stabili o politică clară şi constantă de preţuri şi tarife. Lipsa predictibilităţii şi, mai mult, arbitrarul aplicării nor­melor fiscale duc automat la reacţii de haiducie ale agen­ţi­lor economici. Neavând siguranţa, pe termen lung, a unui câştig onest, se vor îngrămădi să jefuiască tot ce se poate. Re­zultatul, pe termen scurt, va fi creşterea economiei ne­gre şi a corupţiei în general.
O altă întrebare este cum anume vor fi în stare insti­tu­ţiile să efectueze actul de control. Garda Financiară, Garda de Mediu, poliţia şi orice altă instituţie care are atribuţii de control sunt subdimensio­na­te şi prost plătite. Chiar dacă am presupune că niciunul dintre angajaţi nu ar ceda în faţa şpăgii, e de presupus că vor ceda fizic şi psihic. În ultima vreme au fost mediatizate mai multe cazuri ale unor tes­tări ale poliţiştilor comunitari. E drept, de la categoria în cauză nu aveam aşteptări prea mari, dar răspunsurile to­tal greşite la nişte întrebări simple arată nu numai un nivel foarte scăzut de instrui­re, ci şi o lipsă clară de spirit civic. Într-un cuvânt, la aşa gu­vern, aşa cetăţeni!

Avocatul diavolului
Nu-mi stă în fire nici să judec în alb şi negru şi nici să consider că acţiunile politice ar putea fi sută la sută pozitive sau sută la sută negative. Încerc, de aceea, să văd care ar fi şansele sau măcar justifi­cările actualei Puteri.
Teoretic, preşedintele Tra­ian Băsescu a avut dreptate atunci când a afimat că structura ocupaţională a cetăţe­ni­lor României este dezechilibrată grav şi constituie un factor de risc asupra dezvoltării economice ulterioare a ţării. Este evident că, dacă se consumă mai mult decåt se produce, pe termen lung, datoria creşte. Mai mult, dacă la o per­soană inactivă revine doar 0,8 dintr-o persoană activă, iar demografia este negativă, nu există nicio şansă ca în vii­tor situaţia să se reechilibreze. De aceea, măsura firească de reducere a cheltuielilor buge­tare nu poate fi evitată. Pro­ble­ma e însă că doar prin re­ducerea cheltuielilor nu a­jungi niciodată să produci mai mult. Iar cheia dezvol­tă­rii este tocmai producţia.
La acest capitol, Puterea actuală nu e doar deficitară, ci şi complet dezorientată. Doc­tri­na de dreapta pe care PD, sub comanda lui Traian Bă­sescu, a îmbrăţişat-o peste noapte, spune că, în princi­piu, statul trebuie să se re­tra­gă din activitatea economi­că, lăsând agenţii economici pri­vaţi să administreze (se zi­ce, mai bine) afacerile. Acesta este însă un model economic simplu, valabil în perioada industrială de la sfârşitul se­colului XIX şi începutul seco­lului XX. Paradoxul este că po­liticienii noştri de dreapta îl resping pe Marx, deşi mode­lul pe care îl propun, cel pu­ţin la nivel discursiv, este tocmai modelul capitalismului pri­mitiv, criticat, pe drept cu­vânt, de Marx.
Totuşi, să nu facem procese de intenţie! Sunt convins că nici Traian Băsescu, nici Emil Boc sau ceilalţi miniştri nu dorm liniştiţi şi fericiţi! Dincolo de modele şi de principii, Puterea actuală şi-a pus speranţa în racordarea Româ­nei la economia globală a Oc­cidentului. Pe fond, toate ac­ţiunile politico-economice ale guvernanţilor au mers în di­recţia aranjamentelor cu in­sti­tuţiile financiare occidentale (FMI, BM, dar şi băncile pri­vate) şi cu marile compa­nii transnaţionale. Socoteala a fost că, dacă Guvernul îşi în­deplineşte nişte obligaţii vi­zavi de partenerii occidentali, economia se înzdrăveneşte de la sine. Ipoteza este însă hazardată. Pe de-o parte, criza eco­­nomică mondială face ca primele sacrificate să fie tocmai ţările cu economii mo­deste. În plus, revenirea după criză este lentă şi, încă, sub semnul întrebării. Pe de altă parte, dacă statul român este complet lipsit de pârghii economice, el nu poate avea un rol activ în depăşirea recesiunii. Simpla orientare a unor fonduri către investiţii în in­frastructură, deşi absolut ne­ce­sară, este insuficientă.