Cum a devenit leul convertibil (51)

Japonia era în criză în anii ’90. O criză care lo­vise bănci, companii, gospodării ale popu­la­ţiei. Dar economia Japoniei avea o bază soli­dă, ce atenua loviturile. Iar la baza-bazei era construcţia pieţei japoneze de capital, înso-ţită de un proiect naţional de şcolarizare a com­paniilor şi a populaţiei, ce dădea tărie în­tregului sistem economic şi social.
Două lucruri se susţineau reciproc: 1) nevoia de bani economisiţi; 2) nevoia de instituţii de intermediere financiară, puternice şi credibi­le. Un duet menit să asigure cât mai mult surplus de capital şi să garanteze - în condiţii de securitate, operativitate şi rentabilitate - trans­ferul de capital de la cei ce economisesc la cei ce doresc să investească.
În Japonia, economisirea devenise un cult. Şi asta într-o ţară în care, începând din anii ’80 cu deosebire, pofta de consum începuse să se manifeste exploziv. Şi, fapt notabil, criza ce a lovit Japonia în anii ’90 n-a tăiat pofta de consum. Un adevăr greu de înţeles pentru cine nu a văzut cu ochii lui piaţa de peşte din Tokyo, poate cea mai exotică bursă din lume. Sau pentru cine nu a fost în „oraşul electroni­cii”, cu mii de magazine, toate arhipline, unde ai impresia că o mare de mărfuri, alcătuită din cea mai sofisticată aparatură, tinde să se reverse peste tine. Ori pentru cine nu a intrat în marile magazine, toate gemând de produse numai din clasele de supercalitate; pentru cine nu a privit, uluit, la ora prânzului, mi­ile de restaurante, înghesuite unul lângă altul, pline de tineri - elevi, studenţi, muncitori, func­ţionari -, care zilnic „iau masa în oraş”. Dacă japonezii, deşi în recesiune – dar, aşa cum arătam într-un episod precedent, o recesiune în stil japonez… cu banderolă albă - n-ar fi avut bani şi n-ar fi avut poftă să cum­pe­re, cău­tând cu deosebire „etichete japoneze”, fa­bri­cile ar fi dat faliment, muncitorii ar fi intrat în şomaj, ţara ar fi sărăcit… În acelaşi timp în­să, tocmai pentru că era criză în ţară, japonezii aveau grijă să şi economisească. Din ce în ce mai mult. Desigur, îndemnaţi de faptul că banii economisiţi şi investiţi se în­mul­ţesc, aduc câştiguri suplimentare şi ei vor putea consuma şi mai mult şi vor produce mai mult.
Unde se duceau banii economisiţi? Mulţi dintre aceşti bani ajungeau pe piaţa de capital. Aici, mii de instituţii specializate, dispunând de personal ultraperformant şi de aparatură ce anticipa viitorul, erau pregătite să-i valorifice. Una dintre perlele pieţei de capital era  NOMURA. O societate financiară gigantică.
Am avut şansa să-i fiu oaspete. M-a însoţit, în documentarea la Nomura, unul dintre ma­nagerii companiei, dl Toshio Toyama.
...Totul începuse la Osaka. În 1904. Atunci a luat fiinţă un birou de schimburi valutare, fondat de Tokusici Nomura. Biroul a devenit ban­că. Activitatea s-a dezvoltat. Banca a crescut. Schimbarea cea mare s-a produs în 1925, când Departamentul de Obligaţiuni s-a e­man­cipat şi a devenit societatea financiară Nomura. După ce tânărul Nomura s-a întors de la un stagiu de pregătire din America. Din acel moment societatea a tot urcat, şi-a în­tins antenele în toată lumea, a devenit puternică în Japonia, apoi şi-a etalat forţa în lume. Când Sony a cumpărat acţiuni americane, a apelat la Nomura.
În toate marile afaceri de pe piaţa de capital Nomura îşi asuma roluri dintre cele mai im­portante. La Nomura a apelat şi Banca Naţio­na­lă a României. Şi Nomura ne-a deschis uşa pe piaţa japoneză de capital. Cum au mers lucrurile? Mai întâi, a intrat în arenă Ja­pan Credit Rating Agency. O mare agenţie spe­cializată în evaluarea riscului financiar. Calificativul dat României (BB+, e drept, nu AAA, nici AA şi nici măcar BBB) însemna că se putea avea încredere în noi; că dacă fa­cem împrumuturi avem capacitatea să le ram­bursăm. Şi că nici nu obişnuim să ne co­dim când vine timpul să dăm banii înapoi. Apoi, BNR a lansat o ofertă de obligaţiuni de stat.
Două tipuri de obligaţiuni publice - unele de 100.000 de yeni şi altele de 1 milion de yeni - au fost lansate de Banca Naţională în Ja­ponia. La subscripţie, girată de Nomura, au participat mari corporaţii, mari bănci japo­neze, aproape toate casele de titluri de valori din Japonia, cărora li s-au adăugat numeroşi mici investitori. Ne-am ales cu trei sferturi de miliard de dolari. Cu o dobândă bună. Nici prea mică, dar nici mare.
De ce în Japonia, pe o piaţă de capital plină de bani, pentru a se aduna o jumătate de miliard de dolari a fost nevoie de un montaj la care să participe atât marile companii, cât şi numeroşi mici investitori? Din răspunsurile la întrebare se desprind cu claritate esenţele tari ale lecţiei de economie ce a însoţit banii cu care am fost creditaţi pe una dintre cele mai mari pieţe de capital din lume: piaţa Japoniei. Atenţi la modul în care s-a montat împrumutul japonez, aveam să înţelegem mai bine prin ce am trecut în anii de tranziţie. Şi nu numai în sensul că am avut de suportat costuri sociale extrem de mari, că s-a bâjbâit mult în căutarea luminii de la capătul tunelului, pe care n-am reuşit s-o vedem, dar şi  într-un alt sens, poate la fel de dramatic: acela că am fost mult timp departe de rea­lităţile vieţii economice ale lumii în care trăim, dominate de raţionalism. Aici, la noi, mari şi tari fiind, cum am mai spus, impresionalismul, populismul şi ignoranţa în materie de legităţi economice.
Se ştie că, în acel timp, un mare bazin de bani din lume era zona Pacificului. Dacă în a­ceastă zonă, pe un segment al ei - piaţa ja­po­neză, puternică şi bine irigată cu lichidităţi -, pentru un montaj de trei sferturi de miliard de dolari a fost nevoie de două etape şi de o mobilizare de forţe atât de mare, ce am putea să credem despre oferta ce ni se făcuse în ’92, de zece miliarde de dolari proveniţi din-tr-o singură sursă? După zece ani, ţării noastre i s-ar fi impus să restituie - dintr-o dată! - ze­ce miliarde de dolari. Bani curaţi. Şi, apoi, cum am fi putut să plătim, în anul 2002, toţi banii, plus dobânda dintr-o dată? Fiindcă nici cele trei sferturi de miliard de dolari de la ja­p­onezi, sumă primită pentru trei ani, plus do­bânda anuală de numai 5,2 la sută, nu ne-a fost tocmai uşor s-o rambursăm. Dar restituirea datoriei va face tema episoadelor de­dicate anului 1999.
BNR s-a avântat în 1996 pe marile pieţe de capital, de la Atlantic până în Extremul Orient. Bilanţul încheiat atunci a cuprins cele două emisiuni de obligaţiuni „Samurai”, pe piaţa ja­poneză, euro-obligaţiunile lansate în Euro­pa de Vest şi împrumuturile sindicalizate. Că­tre sfârşitul anului 1996, la Londra, BNR a semnat ultimul împrumut sindicalizat, pentru care s-a constituit un consorţiu de peste 40 de bănci. Toţi banii au fost împrumutaţi în con­diţii avantajoase. În primul rând, termene din ce în ce mai lungi. Primele împrumuturi au fost angajate pe 12 şi pe 18 luni. Apoi, au fost încheiate contracte pe cinci ani. Unele contracte, mai ales cele pentru proiecte de infrastructură, au fost încheiate pe 17 ani sau pe 20 de ani.
Împrumuturile obţinute în 1996, de peste 1,4 miliarde de dolari, au contribuit efectiv la con­solidarea rezervelor internaţionale ale sta­tului în valute convertibile. În aceste condiţii, anul 1996 a fost încheiat cu o rezervă de 2,1 miliarde dolari, incluzând aurul. Era cea mai mare rezervă de după 1989, fapt ce confe­rea un plus de credibilitate procesului de stabili­zare a cursului monedei naţionale. Şi, totoda­tă, s-a format o bază pentru serviciul datoriei externe, ce avea să se situeze în următorii ani la niveluri de peste un miliard de dolari anual: rate şi dobânzi scadente. Devenise lim­pede că, până când România avea să ajungă la un surplus normal al balanţei comerciale, constrângerea valutară putea fi înlăturată numai printr-o finanţare externă substanţială, cu un grad ridicat de siguranţă şi stabilitate, bine dirijată spre ramuri eficiente, generatoare de export. O astfel de finanţare externă presupu­nea, în condiţiile date, o diversificare rezo­nabilă a surselor.
Consolidarea rezervelor internaţionale ale sta­tului român a constituit, în anul 1997, un factor esenţial în procesul de convertibilitate a leului. Totodată, a contribuit la atragerea in­v­estiţiilor străine şi la formarea pieţei naţio­nale de capital, precum şi la creşterea credibilităţii sistemului bancar românesc. Banii îm­prumutaţi atunci de Banca Naţională au scos rezervele valutare dintr-o gravă criză.