Puşca şi centura lată

Ţin minte că pe vremea lui Ceauşescu era o vorbă. Cică „munca înnobilează”. Pe a­tunci făceam cu toţii haz de necaz şi spu­neam că societatea, multilateral dezvol­tată, nu are nevoie de nobili. De aceea noi ne făceam că muncim şi ei se făceau că ne plătesc. Îmi aduc aminte de zicala de mai sus de câte ori văd la televizor vreo ina­ugurare a patru kilometri, unsprezece metri şi 69 de centimetri de drum, de re­gulă ocolitor al vreunui „muncip”, orăşel mai răsărit sau urbe cu steaguri portocalii atârnate la primărie. 
De fiecare dată când este tăiată panglica, în prezenţa unui sobor de miniştri şi nea­părat a premierului, mă gândesc la chestia cu nobilimea. Adică la câţi împăraţi ai asfaltului, regi ai aldehidelor formice bituminoase, prinţi şi prinţese ale bordurilor sau boieri ai capacelor de canal a dat naştere această… nobilă activitate de construire a infrastructurii patriei. Şi de câte ori se închide pentru refacere chiar şi la câteva zile distanţă ciozvârta de panglică bituminoasă îmi aduc aminte că ei se fac că muncesc, dar că noi îi plătim. 
Mai ţin minte şi aşa-zisa „politică a şoselei” practicată tot pe vremea odiosului regim şi a sinistrei sale partenere, când se trăia rău şi oamenii voiau să plece din ţară unde or vedea cu ochii fiindcă oriunde era mai bine decât aici, şi o mână de politruci îmbuibaţi şi odraslele lor îşi băteau joc de o ţară întreagă. Şi acum mă refer desigur la perioada ceauşistă, orice asemănare cu vremurile actuale sau personaje reale şi progeniturile lor penale cocoţate în fruntea bucatelor fiind ori întâmplătoare, ori o invenţie a găozarilor, păsăricilor şi a ziariştilor plătiţi aiurea şi, desigur, pe drepturi de autor. Politica şoselei de atunci consta în mutarea activităţilor în zonele pe unde trecea tovarăşu’, ca să vadă că se lucrează, că se face ceva. Era un principiu bine stabilit pe „tarlaua“ lui „Ion-te-leagă” unde ştiuletele era cel mai gros, grâul cel mai des şi aspersoarele chiar funcţionau.
Aşa cum „Puşca şi cureaua lată” este refrenul definitoriu pentru Boc (na!, că iar era să-i spun „domnu’”!), centura lată inau­gurată în locul autostrăzilor promise a devenit un fel de apogeu al împlinirilor actualei epoci de aur. În lipsa altor succesuri, „e” bune şi astea (aşa cum pentru ministrul Şeitan nu e clar de la câţi cetă­ţeni în sus începe o coadă, nici pentru premier nu este clar câţi kilometri trebuie să aibă un drum pentru a întruni pluralul). Im­portant e ca proiecturile - că proiecte face toată lumea - să prindă viaţă, contur, să se vadă că se face ceva. Ca o tristă compensaţie, de această dată politica şoselei nu este destinată mai-marilor zilei, şi nu mă refer desigur la aspectul financiar, ci po­pulaţiei. Fiindcă ştiuletele ca pe mână vine din Australia, ca şi minereul de fier, grâul vine - până ’om mai expulza, la paritate, unu’-doi James Bond de la Kremlin - de la ruşi, ca şi fata, iar irigaţiile au devenit un lux precum şampania şi caviarul la mă­mă­li­guţa pripită.
În lipsa altor demonstraţii de calitate, ştiut fiind faptul că unde inaugurează Boc se surpă sau se vopseşte a doua zi, premierul a făcut exerciţiul cu paharul umplut (un pic) cu apă aşezat pe bordul maşinii cu care a parcurs bucata de centură lată ce va înconjura Lugojul. Gurile rele spun că mai interesant era exerciţiul cu creionul între dinţi, pentru dicţie…
Şi asta nu e tot. Un post de televiziune re­latează faptul că premierul s-a trezit la un moment dat singur printre ziarişti şi (s-)a întrebat, încercând să se dea popular ca Geoană în cizme de cauciuc: „Unde-s mi­niştrii, în puii mei?”. Păi unde să fie? Dacă i-aţi dus pe centură, poate că au rămas la produs. Proiecturi. Numai că nu aţi luat mi­niş­trii care trebuie. Fiindcă cel al finanţe­lor, care ba ne bagă, ba ne scoate oficial din criză, într-o mişcare de du-te-vino a cailor verzi pe pereţi, a rămas la Bucureşti.