Cu reforma pre viaţă călcând... (3)

Obsesia de a distribui preferenţial re­sur­se pentru „investiţii” nu este nouă în Ro­mânia. Să ne amintim că, în ultimii ani ai lui Ceauşescu, peste 37% din PIB erau rezervaţi „dezvol­tării” unui viitor fe­ricit mereu a­mânat. Unele dintre aceste investiţii au fost utile, productive. Altele nu. Dar ne­fe­ricirea românilor a fost du­rabilă. Şi a­tunci se reduseseră drastic resur­sele sistemului sanitar. Nu cred că rezultatele „investiţiilor” cu care ne asur­zeş­te domnul Boc a­cum, în vremuri gre­le, vor fi mai cinstit reflectate în via­ţa ro­mânilor de rând, cei care su­portă azi tăierile de salarii, de indemnizaţii, de buge­te pentru sănătate sau educaţie. De­loc. Guvernanţii noştri nu par să fi priceput că protec­ţia socială constituie o investiţie se­rioasă în cel mai important „capital”, oamenii. Ei cred că a da bani pentru sănătatea oa­menilor, pentru educa­ţia lor, pentru o viaţă decentă, în­seamnă o poma­nă, în sensul cel mai depreciativ al termenului. Sau, cum spun politicienii ignari, acestea ar fi „can­cerul” societăţii româneşti, o risipă cu rebuturile umane. Cheltuie­lile socia­le nu sunt şi pentru decidenţii noştri ceea ce ele sunt pentru eu­ropeni: factor de producţie, factor de stabi­litate econo­mică şi socială.
Când se ambalează împotriva sistemului de pensii, politicianul „re­for­mist” ro­mân aminteşte mereu de creşterea spe­ranţei de viaţă a ro­mâ­nilor şi cât de mulţi ani ajung bă­trânii noştri să „mă­nânce” pensia. Oare? Statisticile isto­ri­ce publicate prin 2002 sub egida OECD demonstrează că, în ultimii 40 de ani, spe­ranţa de viaţă la naştere a bărbaţilor din Ro­mâ­nia a crescut cu 3 ani, iar a fe­meilor cu 6 ani. În statele membre OECD, în aceeaşi perioadă, spe­ranţa de viaţă la naştere a bărbaţilor a crescut cu 9,4 ani, iar a femeilor cu 10,1 ani. Iar speranţa de viaţă este determinată de ni­velul de trai, de modul de viaţă, de ac­cesul la servicii de sănătate de calitate. Cam acesta-i adevărul despre a­van­sul speranţei de viaţă la români, la ju­mătatea celui înregistrat în statele cu sisteme avansate de protecţie socială. A afirmat vreun politician serios că a­ces­te state s-au prăbuşit sub povara sta­tului social, că economiile lor nu s-au mai dezvoltat? Nu. Chiar globali­za­rea hao­tică pune în dificultate vechile mecanisme de protecţie socială, po­liticienii responsabili nu se gândesc să desfiinţeze sistemele, ci să mo­dernizeze mecanismele de finanţare şi de admi­nistrare.
Desigur, statul social este în conflict fun­damental cu cota unică de impo­zitare. Cota unică nu asigură suficiente resurse pentru construirea unei bune calităţi a vieţii în comunităţi. Nimeni nu ar putea garanta, din cota unică de impozitare de 16%, finanţarea unui bun şi accesibil sistem de educaţie. Dar nu pot fi finanţate decent nici infrastructuri pu­blice moderne, nici un sistem ju­diciar eficient. Cu venituri bugetare de doar 30% din PIB, niciodată nu vor fi bani pentru a asigura numărul necesar de ma­gistraţi şi personal auxiliar care să soluţioneze două mi­lioane de cauze a­nual, cam câte se înregistrează în Ro­mâ­nia. Cota unică de 16% este ne­dreap­tă şi apăsătoa­re şi pentru mediul de afaceri, mai ales pentru IMM-uri şi pentru firmele nou-înfiinţate. De ce Olan­da, considerată de oamenii de afa­ceri drept un loc foarte bun pentru a dezvolta business, îşi permite o impo­zi­tare diferenţiată nu doar a persoanelor, ci şi a firmelor, în funcţie de profitul rea­li­zat? Cum mai poate investi statul suficient în cercetare şi dezvoltare având bugete publice atât de mici? Cum mai poate încuraja iniţiativa economică în zonele subdezvoltate? Pe măsură ce vremea trece, se a­dună tot mai multe dovezi că „reforma” neoliberală iniţiată de domnul Băsescu, om altădată atât de gălă­gios ataşat social-demo­craţiei (?!), este mai grav decât o eroare, este o prostie. Cad victime radicalismului său oameni, comunităţi şi afaceri, de-a val­ma. Acest tip de reformă calcă în picioare viaţa oamenilor şi a economiei. Doar nişte conturi paradisiace cresc ca-n poveşti, nu eco­nomia. Atât.