Săptămâna trecută, un flash mob a aruncat la coş relaţia mototolită între inteligenţia românească şi Guvern. E vorba de manifestaţia de la Ministerul Finanţelor, a celor care trebuie să depună trei declaraţii în trei locuri diferite doar pentru a confirma statului că, da, ei muncesc cu mintea, nu ca el...
E bizar: e mult mai uşor să iei de la stat decât să dai. Dar asta e o observaţie banală. Ce e mai interesant e evoluţia unei structuri sociale: intelectualii care au votat un partid care voia să pună statul pe steroizi şi să facă dreptate se orientează acum spre un stat mai mic şi mai pirpiriu, care în niciun caz n-are tupeul să-i trimită la coadă.
Eu, unul, zic că era şi timpul. Elitele ro-mâneşti n-au fost niciodată cooperatiste. N-au crezut niciodată în supravieţuirea împreună, în arca lui Noe, care a fost mai mereu România. Elitele noastre au iubit poporul şi-acum 100 de ani, dar şi mai tare vila de pe Kiseleff, aceea care merge acum cu două milioane de dolari. Şi să nu credeţi că aş critica pe cineva cu această afirmaţie. Sunt şi eu în aceeaşi situaţie, minus vila. Şi nu e nimic rău în ea: a dat de lucru celor care au construit-o.
Dar ce înseamnă dreapta acum, în Europa? Înseamnă responsabilitate, pe care o ceri tu de la stat, nu el de la tine. Asta nu înseamnă doar să nu te pună pe drumuri cu hârtiile. Ci să nu arunce banii tăi, câteodată înainte de a-i primi de la tine. Mai rău, responsabilitatea înseamnă să nu cheltuieşti mai mulţi bani decât îţi dă contribuabilul şi apoi să-i ceri diferenţa, când îl prinzi la cotitură.
În logica asta, apele ar trebui să se limpezească acum. Pentru că nu poţi cere un stat mai mic şi în acelaşi timp pensii mai mari. Onestitatea (şi până la urmă identitatea ideologică) ar cere ca mişcarea pornită de dl Ghinea să se transforme într-una libertariană clasică, aşa cum există şi în America. Una care să nu poată fi folosită la următoarea ocazie în care intelectualii vor fi invitaţi să fie tromboanele altor promisiuni populiste.
Însă o mişcare de dreapta prezintă anumite riscuri. Cele care ţin de capacitatea noastră de a deosebi între inimă şi creier. Un intelectual de dreapta nu poate să ceară salarii mai mari pentru profesori ori pensii mai mari pentru toată lumea - pentru că pur şi simplu ştie că banii trebuie făcuţi de economia reală, nu tipăriţi la BNR. Un intelectual de dreapta nu poate să ceară creşterea taxelor la corporaţii şi la cei care câştigă bine: pentru că aici nu e vorba de moralitate, ci de competiţie. Viziunea de dreapta veritabilă spune că cei care se descurcă trebuie lăsaţi să se ducă mai departe, nu legaţi de mâini şi de picioare cu ghiuleaua existenţei celor mai puţin norocoşi sau mai leneşi. În fine, un intelectual de dreapta se va bate cu evaziunea, pentru că adevărata competiţie presupune un teren de luptă fără avantaje pentru cineva.
De fapt, dreapta spune un lucru simplu: şansele noastre, ca naţiune şi ca indivizi, ţin de o lume mai rea, nu de una mai bună. O lume mai rea, adică una în care să lupţi, nu să aştepţi să ţi se dea.
Hai să văd, se aruncă cineva la sloganul „Să trăiţi rău, e pentru binele vostru!”?
