Din motive lesne de înţeles - evitarea, cu orice preţ, chiar cu cel al sacrificării bunăstării generaţiilor viitoare, a falimentului sistemului de pensii publice -, statul român preferă ca România să fie o ţară de salariaţi. În timp ce guvernul român ameninţă cu reconsiderarea oricărei activităţi drept dependente şi asimilarea veniturilor din aceasta cu veniturile salariale, „Wall Street Journal” anunţă sfârşitul managementului birocratic al marilor corporaţii, bazat pe subordonare administrativă şi salarială şi pe planificare centrală.
IPhone-ul, IPod-ul şi, mai nou, IPad-ul, sunt unele dintre cele mai revoluţionare creaţii ale începutului de secol XXI. După apariţia acestora, nici industria PC, nici cea a Internetului nu mai sunt ce-au fost. Iar un rol important în suc­cesul produselor Apple nu l-a avut doar compania în sine, ci producătorii independenţi de aplicaţii pentru aceste produse. În lipsa aplicaţiilor respective, cele trei produse nu s-ar fi diferenţiat cu nimic faţă de concurentele lor. Dacă producătorii aplicaţiilor pentru IPhone, IPod şi IPad ar fi fost contribuabili români, veniturile obţinute de aceştia ar fi fost impozitate ca salarii. Pentru că, potrivit noului Cod Fiscal, agenţii Fiscului pot reconsidera orice activitate drept dependentă. Şi există vreo dovadă mai clară de dependenţă de­cât faptul că toate „creaţiile” inde­pen­denţilor nu pot fi folosite decât pe produsele Apple? Ce contează că ei nu sunt angajaţi ai companiei, fiind dependenţi de produsele acesteia, ar trebui să achite contribuţii so­­ciale, atât ei, cât şi Apple, pentru ca siste­mul public de pensii, a­du­că­tor de voturi, să nu se prăbuşească, potrivit logicii politicienilor şi func­ţionarilor români.
Apple nu este singura corporaţie care renunţă la manualul de mana­gement clasic. Google, de exemplu, se remarcă prin politica procentului de 20%. Toţi specialiştii angajaţi ai companiei au dreptul de a aloca 20% din timpul de lucru către alte pro­iecte decât cele care intră în fişa postului. Potrivit companiei, această po­litică a condus la crearea de produse inovatoare, precum Google News. Prin această politică, Google încear­că să rezolve o problemă extrem de dificilă ridicată de planificarea cen­tra­lizată a unei corporaţii: cea a alo­cării resurselor. Cu toate acestea, nici soluţia Google nu este una perfectă - pentru că inginerii săi nu se află în competiţie pentru fonduri, nu pot aloca la fel de eficient resursele ca o piaţă liberă.

Distrugerea creatoare a companiilor din S&P 500
Cunoaşterea din ce în ce mai vastă şi mai dispersată este unul dintre motivele pentru care orice formă de planificare, fie ea a statului sau a conducerii corporative, este ineficientă. Dacă adăugăm la aceasta pu­te­r­ea din ce în ce mai ridicată a ad­ministratorilor, fie ei guvernamentali sau corporatişti, rezultatul nu poate fi decât unul singur, ce a dus de altfel la declanşarea actualei cri­ze: riscul sistemic. Deciziile econo­mi­ce, şi nu numai, în actuala lume globalizată, caracterizată de o cu­noaş­tere din ce în ce mai vastă şi dispersată, sunt luate de oameni din ce în ce mai puţini şi investiţi cu puteri mai mari. Dacă în domeniul politic lucrurile par să involueze, în domeniul economic se observă, potrivit WSJ, o schimbare, o intensificare a ceea ce Joseph Schumpeter numea procesul de „distrugere creatoare”. Corporaţii tradiţionale ca Lehman Brothers sau Bear Stearns dispar peste noapte, în timp ce unele noi precum Google sau Twitter pot apărea de nicăieri. Un clip surprinde evoluţia companiilor de la începutul acestui secol: în timp ce radioului i-a luat 38 de ani, iar televiziunii 13 ani pentru a atinge o audienţă de 50 mi­lioane de persoane, Internetului i-au trebuit doar 4 ani, IPod-ului doar 3, iar Facebook-ului doar 2 pentru a reuşi acelaşi lucru. În acest context, nu este surprinzător că din indexul S&P 500 iniţial din 1957 au supra­vie­ţuit doar 100 de companii.

Corporaţiile împotriva pieţei
Un alt minus al corporatismului modern este acela că managerii seamănă extrem de mult cu birocraţii statului. Deşi se prezintă ca adevăraţi campioni ai pieţei libere, în practică ei sunt un obstacol în calea acesteia. Ei se aseamănă mai mult planificatorilor centrali, în tentativa lor de a organiza cooperarea a mii de persoane din mii de locuri, decât antreprenorilor de modă veche, ce căutau oportunităţi de obţinere a profitului printr-o utilizare mai raţională a resurselor şi promovarea de inovaţii.
Potrivit WSJ, Jack Welch de la General Elec­tric’s ar putea fi ultimul reprezentant al făuritorilor de corporaţii. Însă chiar şi acesta a declanşat un război birocraţiei corporatiste. Pentru că, în esen­ţă, corporaţiile sunt birocratice, iar managerii - simpli birocraţi. Tendinţa lor fundamentală este cea de a se perpetua. Sunt prin definiţie duşmanii oricărei schimbări. Birocraţii (de stat sau corporatişti) au fost concepuţi şi însărcinaţi nu cu sus­ţinerea forţelor pieţei libere, ci cu contracararea „distrugerii creatoare” provocată de acestea.
Clayton Christensen, autorul „Dilemei inovatorului“, a radiografiat fenomenul prin care corporaţiile-lider de piaţă au ratat oportunităţile adu­se de transformările revoluţionare din variate in­dustrii: computerele clasice (înlocuite de laptop-uri), telefonia clasică (surclasată de cea mobilă), fotografia (filmul înlocuit de suportul digital) şi chiar şi bursa (care s-a mutat între timp pe suport online). Concluzia autorului: liderii pieţei din acel moment nu au eşuat din cauza managementului prost, ci tocmai pentru că au urmat întocmai ma­nualele de management bun. Au ascultat prea mult de propriii lor consumatori, au studiat prea atent trendurile pieţelor şi au alocat capitalul către inovaţii care promiteau cele mai mari profituri. În acest proces, care se baza pe cunoştinţe conside­rate sigure (şi absolute), au ratat inovaţiile revolu­ţio­nare care au deschis industriile în care activau către noi consumatori, iniţial de nişă, care în timp au devenit clasice şi au distrus lumea în care aceşti birocraţi trăiau.
Ce ignoră vechile corporaţii, precum băncile şi industria auto, printre cele mai lovite de actuala criză, este că nu numai produsele evoluează, ci şi cunoştinţele, atât calitativ, cât şi cantitativ. Iar un grup de birocraţi, indiferent cât de puternici au devenit şi cât de pricepuţi au fost la timpul lor, nu pot ţine pasul cu evoluţia cunoaşterii. Pentru a nu introduce riscuri sistemice în economie, e nevoie de o descentralizare a deciziei nu numai la nivel statal, ci şi la nivel corporatist. Nu numai statele, ci şi corporaţiile trebuie să-şi externalizeze activi­tăţile. Altfel, vor intra şi unele, şi altele în faliment sub „distrugerea” creatoare a pieţei.

Managementul, o creaţie a secolului XX
Peter Drucker numea managementul „cea mai importantă inovaţie a secolului XX”. Şi probabil că a fost. Tehnica de a conduce mari corporaţii, al cărei pionier a fost Alfred Sloan (General Motors), a fost o necesitate istorică, în condiţiile în care costurile tranzacţionale se majoraseră considerabil. Două feno­mene economice înrudite, cel al econo­mii­lor de scală şi cel al costurilor tranzac­ţionale, au condus la crearea corpora­ţiilor moderne. O altă lege economică, cea a diminuării profitului, părea a fi singura care limita creşterea dimensiunilor corporaţiilor.
Economistul britanic Ronald Coase, laureat al premiului Nobel pentru eco­nomie în 1991, la începutul erei Interne­tului, a fost cel care a pus bazele managementului corporativ, în lucrarea sa „Natura Firmei” din 1937. Acesta susţinea necesitatea corporaţiilor ca urmare a creş­terii costurilor tranzacţiilor.
În lumea relativ simplă a lui 1776, an în care Adam Smith a publicat „Wealth of Nations“, urmărirea de către fiecare individ a propriului interes şi contractele bi­la­terale semnate de aceştia erau suficien­te pentru a asigura progresul economic. 100 de ani mai târziu, relaţiile economice pentru producerea unor bunuri din ce în ce mai complexe cerea noi forme de organizare a producţiei. Iar „corporaţia” pă­rea răspunsul corect. Devenise din ce în ce mai complicat şi mai costisitor să cauţi, să găseşti şi să angajezi persoana potrivită la timpul potrivit pentru o sarcină precisă, să identifici resursele ne­cesare, să renegociezi preţurile şi să pă­zeşti secretul unei operaţiuni comerciale pe o piaţă liberă. Cu toate că era evident şi pentru economistul englez că o corporaţie nu poate fi la fel de eficientă în alocarea resurselor umane şi a capitalului ca o piaţă liberă, Coase susţinea că aceste lip­suri erau compensate prin reducerea costurilor tranzacţionale.
De atunci însă, abilitatea de a coopera şi de a se sincroniza în absenţa unor indicaţii planificatoare a persoanelor de pe diferite continente cu diferite specializări şi interese a crescut considerabil. Cunoş­tinţele s-au dispersat, dar comunicarea în­tre deţinătorii acestor cunoştinţe, im­plicit costurile de tranzacţionare, a fost fa­cilitată de dezvoltarea telefoniei, Inter­netului etc. Produse complicate precum Wikipedia sau sistemul de operare Linux pot fi concepute acum fără nicio structură corporatistă.