De ce am boicotat greva fiscală?

Pentru că am o repulsie organică faţă de orice manifestare ce-mi miroase a una sindicală. Pentru că nu mă identific cu organizatorii şi cu atât mai puţin cu ideile avansate de aceştia. Pen­tru că ei protestează împotriva simptomelor, nu a cauzelor. Dacă nu vor să stea la coadă pentru plata im­pozitelor, ar putea foarte bine să se bage în faţă. Sau eventual să-şi tri­mită o rudă, un coleg să le ţină rân­dul. În economie, coada semnalează o penurie, e simptomul existenţei unei cereri prea mari pentru un bun produs în calităţi insuficiente. Iar de­claraţiile celor prezenţi în faţa sediului MFP confirmă existenţa cererii: noi vrem să plătim noile taxe, dar nu aşa. Revendicările lor seamănă cu cele ale consumatorilor care fac lobby pen­tru comerţ modern: nu mai vrem să cumpărăm din pieţe, preferăm su­permarketul şi în special mall-urile. Se va umple ţara de mall-uri ANAF, computerizate, dar şi cu milieu pe mo­nitor, ca în biroul ministrului fi­nan­ţelor, care s-a autodeclarat un analfabet al erei digitale. Niciunul dintre participanţi nu a pus sub semnul în­tre­bării impozitele impuse. De ce trebuie să aibă statul monopolul asi­gurării bătrâneţii mele? Boc susţine că s-a gândit la binele meu, şi nu la de­ficitul sistemului falimentar de pen­sii publice, dar, potrivit noilor pre­vederi menite a mă proteja, pentru a ieşi la pensie cu stagiul de cotizare complet ar trebui să muncesc 100 de ani. De ce-mi fură banii de asigurare de să­nătate privată? Ca să-mi omoa­re co­pilul în spitale subfinanţate ca urma­re a scurgerii de venituri către clienţii şi votanţii săi? De ce este singurul care mă poate asigura împotriva şo­majului? Din cauza dărniciei sa­le monopoliste, care finanţează ne­munca, nicio firmă de asigurări din Ro­­mânia nu vrea să mă asigure îm­po­triva şomajului. Vremea adevăra­te­lor gre­ve fiscale a apus. În anii ’30, ca ur­mare a implementării de către Roosevelt a politicilor de tip New Deal (cu care pariez că protestatarii din fa­ţa sediului MFP simpatizează), în SUA au avut loc peste 1.500 de revolte fis­­­cale. Povara taxelor introduse pe pe­rioadă de boom, dar şi cea a noilor biruri menite a finanţa New Deal-ul lui Roosevelt a devenit insuportabilă pe timp de criză. Drept urmare, oamenii au făcut ce au putut: au ieşit în stra­dă, au refuzat să-şi plătească taxele sau au căutat portiţe de scăpare. Aşa s-a ajuns la hăituirea prin tribu­nale pentru evaziune fiscală a celui mai important „ministru de finanţe” ame­rican, Andrew Mellon, autorul teo­riei majorării veniturilor statului prin mic­şorarea impozitelor. În Româ­nia, în schimb, ministrul finanţelor îi acu­ză, mai mult sau mai puţin voalat, pe zia­rişti de „evaziune fiscală”. Aceştia îşi me­rită soarta, şi-au făcut-o singuri, cu mâna lor, când au sus­ţi­nut „lupta pen­tru combaterea evaziunii fiscale”, neînţelegând (din varii mo­tive, ma­jo­ri­tatea intelectuale) că eva­ziunea (ter­men în care ziariştii, Fiscul şi consultanţii fiscali introduc de-a valma con­­trabanda, dar şi optimizarea fis­ca­lă) e o formă de hedging împotriva abuzului fiscal şi birocratic al statului.