Servitele şi servitutea

În epoca în care este mai uşor decât oricând să faci o investigaţie corectă folosind în avantajul ziaristului legile care permit un acces mai lejer la informaţiile publice reînvie jurnalismul de investigaţii bazat pe informaţii servite. Un jurnalist presupus de investigaţii, de exemplu, primeşte pe sub uşă un dosar voluminos (jurna­liştii de investigaţii au, în general, uşi atipice, care nu se închid etanş, permiţând strecurarea unei enciclopedii pe dedesubt). Dosarul, instrumentat de către una dintre instituţiile statului, conţine informaţii aparent corecte despre un anumit subiect care trebuie neapărat tocat mărunt în presă. Jurnalistul presupus de investigaţii preia cu entuziasm dosarul şi, în spiritul profund al teoriilor despre deontologie pe care le dezvoltă, consultă mai multe surse independente. Prima sursă, de obicei, este pagina 1 a dosarului, a doua sursă este pagina 2 şi aşa mai departe. Mulţumit că a mai bifat o documentare „ca la carte”, jurnalistul presupus de investigaţii publică dosarul aproape in extenso, mare parte din glumele pe care pare a le fi strecurat el în material aparţinând, de obicei, anchetatorilor. Evident, undeva spre finalul materialului informativ, jurnalistul nu uită să strecoare clasicul „până la ora închiderii ediţiei domnul cutare nu a putut fi contactat pentru a-şi exprima punctul de vedere”. Este totdeauna adevărat, căci pentru ca un domn sau o doamnă subiecte ale unei anchete servite să poată fi contactaţi ar presupune un minim efort din partea jurnalistului, şi nu mai e loc de eforturi minime după efortul major de a ridica dosarul de sub uşă.
Un dosar servit se recunoaşte uşor nu după stilul inchizitorial, glumiţele răsuflate şi inexactităţile abundente, deşi conţine toate aceste elemente, ci mai ales prin faptul că toate infor­ma­ţiile strânse acolo sunt inutili­za­bile în instanţă, deşi acesta ar trebui să fie rolul lor principal. Mai recunoşti un do­sar servit după provenienţă, pentru că, de obicei, sursa servitelor se permanentizează, devenind un izvor ne-se­­cat de informaţii inutilizabile altfel decât ca răzbunări scrâşnite. Partea bună a servitelor e că umplu paginile şi justifică salariul şi aura de mare in­vestigator ale presupusului jurnalist. Par­tea proastă a dosarelor servite e că dau dependenţă şi, mai mult, sunt sursă de obligaţii. Universul unui aşa-zis jurnalist de investigaţii depen­dent de sursa sa unică se îngustează îngrijorător, sursa însăşi şi prietenii acesteia (care de obicei sunt mulţi) deve­nind subiecte tabu. Între omul care strecoară dosare pe sub uşă şi cel care le primeşte se stabileşte, în timp, o relaţie de servitute, jurnalistul rămâ­nând legat de glia prost întreţi­nu­tă a stăpânului de informaţii costelive. Dar, atâta vreme cât sluga nu vede lanţurile şi e lăsată să trâmbiţe­ze peste tot cât de mare este ea, nu-i nicio problemă. Şi nu-s probleme nici mai târziu, căci, oricât de tare te-ai fi făcut de râs, poţi sta liniştit: oricum nu a auzit nimeni de numele tău.