Radu-Ilarion Munteanu, pe scurt, pentru toţi (mulţi) ce-l în­dră­­gesc, RIM, seamănă cu un de­sen ce-l re­prezintă pe Apollinaire. Figura lui inconfundabilă, nelipsită de tichie şi ochelarii rotunzi şi groşi, suge­rează deopotrivă un bibliotecar, păs­trător de comori doar de el ştiute, şi un pianist de jazz. În literatură, RIM este la fel: inconfundabil, bibliotecar fanatic al propriilor preferinţe literare pe care le mi­xează în operă şi improvizator ne­întrecut.
Prozele lui RIM par scrise, fiecare, de alt au­tor. Nici cele din volumul de faţă, „Trom­pe­tis­tul care semăna cu Melchiade”, Editura Limes, nu fac excepţie. RIM nu e tributar ni­ciunui program în afara lipsei programatice de sistem cu excepţia improvizaţiilor lui. Ma­xima pe care am extras-o dintr-una dintre ele este de­fi­nitorie: „Literatura nu se citeşte, se reci­teş­te!”. Prozatorul nostru este un mare re-cititor şi un mare re-inventator în marginea li­teraturii universale, a cinematografului de la Chaplin încoace.
Pentru că a debutat târziu în literatură şi pentru că este de o scandaloasă discreţie, fizi­cia­nul prozator este nedrept de puţin cunoscut în lumea literară ca şi în rândurile publicului mai larg. Totuşi el are, printre amatorii de lite­ratură, fani devotaţi, între care se prenumără şi critici importanţi, ce nu ezită să lase la o par­te romane dintre cele mai galonate pentru a parcurge un text de şase pagini semnat de RIM. Cum ar fi, ca să iau un exemplu chiar din acest volum, cel intitulat „Trandafirii roşii”. Omonimia cu feeria lui Zaharia Bâr­san e justificată de o lectură - nu se putea altfel - a personajului cen­tral narator, cel ce se suprapune poate autorului. Acesta ne relatează al său Mai ’68, cu August ’68 cu tot şi cu 21 august 1968 „ale sale”, timp în care citea exact piesa lui Zaharia Bârsan. Povestirea e dedicată tuturor fetelor cu numele Lia şi este fermecătoare. Cum dem­ne de atenţie şi captivante sunt toate cele 17 po­veşti din carte.
Îşi pune undeva, pe la pagina 73, RIM întrebarea dacă, având libertatea de a orienta aşa cum vrea reflectoarele poveştii, are dreptul să o facă. Falsă problemă şi ridicată glumeţ, mai ales din perspectiva lui, care îşi ia libertatea să apese toate clapele, într-o viteză derutantă, dar şi delicioasă, şi parodiază, parafrazează, de­tur­nează toate celelalte poveşti pe care le ştie.
Adesea RIM recurge la relatarea în fragmente, mărunţind povestirile şi aşa scurte în bucăţele de proză care compun un mozaic pe care cititorul e chemat să-l recompună. Pro­ce­deu de efect, pe care îl practică mulţi prozatori ai momentului, ce nu mai au răbdare, cum nu mai are nici cititorul, să recurgă la fluvii narative.
Citit oricând, dar mai ales în vacanţă, cu ne­grăbire, pentru a savura toate nuanţele ce se împletesc în fiecare dintre texte, volumul lui RIM, cam al şaptelea dacă nu mă înşel, este o ex­perienţă de lectură de o mare sa­voa­re. La fondul său de povestaş nativ s-a adău­gat experienţa, încât se poate spune că avem în faţă cea mai bună carte pe care a publicat-o până acum.