Datele de inflaţie comunicate de INS au la bază presupoziţia că oamenii cumpără în continuare televizoare, aspiratoare ori maşini de spălat în ritmul din 2008. Însă criza i-a determinat pe foarte mulţi dintre consumatori să reducă drastic achiziţiile de bunuri de folosinţă îndelungată şi să aloce mai mulţi bani pentru produse de bază, din cauza reducerii veniturilor şi a creşterii şomajului.
România a ocupat primul loc în UE după inflaţia anuală din iulie de 7,1%. Pe poziţiile a doua şi a tre­ia, în funcţie de majorarea preţu-rilor de consum, s-au găsit Grecia (5,5%) şi Ungaria (3,6%), adică exact statele unde TVA crescuse înaintea noastră.  România s-a plasat, de ase­menea, pe primul loc în spaţiul co­munitar şi după avansul lunar al preţurilor de consum, de 2,6%, pe lo­curile următoare găsindu-se Mal­ta (0,6%) şi Bulgaria (0,5%).
 
Paasche VS Laspeyres
Şi totuşi, în ciuda scumpirilor, încasările din TVA sunt în scădere, arătând că s-au cumpărat mai pu­ţine mărfuri. Asta evidenţiază că in­fla­ţia care creşte n-are absolut ni­cio relevanţă pentru că ponderea produselor în coşul de consum nu ţine cont de faptul că majorarea TVA tocmai a modificat comportamentul de consum. Adică degeaba se scumpesc mărfurile - în cel mai înalt ritm din UE - dacă rămån în rafturile magazinelor.
Există însă un reper care relevă schimbările: deflatorul PIB. Avan­ta­jul utilizării deflatorului în pe­rioa­dele de criză este acela că indi­cele pe baza căruia se calculează (Paasche) permite să se vadă în timp real modificările care au loc la ni­velul consumului. Pe când indi­cele folosit pentru stabilirea ratei inflaţiei (Laspeyres) utilizează ponderile bunurilor şi serviciilor ce in­trau în consumul românilor în ur­mă cu doi ani. Altfel spus, rata in­fla­ţiei nu ţine cont de faptul că în pe­rioada curentă oamenii nu mai achiziţionează televizoare, aspira­toa­re ori maşini de spălat, ci le pre­zintă ca şi cum le-ar cumpăra, deşi criza i-a determinat pe consumatori să renunţe la ele. În timp ce de­flatorul PIB, care e stabilit pe baza cererii reale, nu a celei istorice, surprinde modificările de consum.
Pe scurt, diferenţa mare dintre deflator şi rata inflaţiei demon­strea­ză că macrostabilizarea nu s-a încheiat în România, ceea ce face ca ponderile produselor să varieze mult în structura coşului de consum. Iar în circumstanţele în care cererea nu are o structură stabilă, e mai potrivit ca responsabilii cu a­jus­tarea dezechilibrelor din Româ­nia să se uite la deflatorul PIB decât la rata inflaţiei. Cu alte cuvinte, gu-vernatorul BNR, Mugur Isărescu, ­atunci când spunea că reacţia pie­ţei monetare de a nu avea încrede­re sau de a spera că va obţine do­bânzi mai mari de la buget e „absolut normală“ întrucât ţine cont de evoluţia inflaţiei, ar fi trebuit să indice şi reperul corect de inflaţie: deflatorul PIB. Asta cu precizarea că, dacă s-ar fi ţinut cont de el în ul­timii ani, s-ar fi putut forţa ajustări suficiente la nivelul companiilor, băncilor şi administraţiei publice...

Calcule economice falsificate
Recapitulăm pornind de la o în­tre­bare simplă: de ce trebuie să ai­bă banii preţul corect? Fiindcă astfel resursele sunt alocate eficient, preţul banilor - dobânda - este un ob­stacol în calea risipei resurselor. La fel şi salariile trebuie să crească sau să scadă real, în funcţie de cât de productivă este munca. Şi, tot aşa, fiscalitatea corect instrumentată trebuie să ajute bunul mers al economiei prin stimularea muncii şi prin distribuirea corectă a eforturilor în interes general.
Inflaţia compune forţele celor trei pârghii într-o rezultantă cu rol de diagnostic al întregului sistem. Într-o economie puţin performan­tă, preţul păstrării echilibrelor este dat de o „subvenţie“ inflaţionistă înaltă, care se extrage din nivelul de trai al populaţiei, în timp ce în­tr-o economie fără probleme structu­rale, inflaţia măsoară unu-două procente.
Asta ar trebui deci să spună „preţul-preţurilor“: inflaţia. Dar ce se întâmplă atunci când decidenţii de politici economice iau hotărâri uitându-se la o măsură a inflaţiei inadecvată momentului? Preţul îşi pierde rolul în procesul de alocare a resurselor financiare, de muncă, de materii prime şi energie. Şi apoi se observă cum părţile încep să su­fere de boala întregului. Dobân­zile se îndepărtează de realitate. Sala­riile cresc peste productivitate. Fis-calitatea încearcă să suprataxeze o economie care nu are ce să-i ofere.
Iar când vom dori, în sfârşit, să reparăm stricăciunile, ne vom pomeni că reperul de inflaţie la ca­re ne-a convenit să ne uităm pentru a induce aşteptări optimiste populaţiei a şters atât de multe urme, încât nu se poate şti nici dimensiunea pagubei, nici de unde trebuie început.