După o săptămână în care catastrofa de la maternitatea Giuleşti a fost comentată şi exploatată mediatic şi politic din toate părţile, cred că e bine să luăm puţină distanţă faţă de evenimentele cotidianului şi să încercăm să dobândim o perspectivă asupra scenei politice la mijloc de mandat parlamentar.
Umbra lui Nenea Iancu
România modernă a fost, încă de la Renaşterea paşoptistă, în căutarea propriei identităţi. Spre deosebire de majoritatea vecinilor - unguri, sârbi, bulgari, turci, ruşi, polonezi -, românii nu au avut, de la etnogeneză până la 1878, un stat care să constituie, mulţumitor şi necontroversat, un arhetip socio-politic şi, în ultimă instanţă, cultural, la care să se raporteze proiectul de re-construcţie modernă.
„Faute de mieux”, paşoptiştii au propus ca un asemenea arhetip Ţara Românească a lui Mihai Viteazul Propunerea îngloba etnonimul, cuprindea efemera unire, sub un singur sceptru, a celor trei provincii româneşti şi era în acord cu rolul politic şi internaţional mai activ pe care îl avea, la mijlocul secolului XIX, Muntenia în raport cu Moldova. Unirea lui Mihai Viteazul a fost însă prea scurtă pentru a genera un sistem de reprezentări culturale suficient de complex ca să devină arhetip identitar. Mihai Viteazu nu a fost nici Ştefan cel Sfânt, nici Vladimir, nici Clovis sau Carol cel Mare, nici William Cuceritorul sau El Cid Campeador. Subliniez că Mihai Viteazu nu a fost nici măcar Negru Vodă sau Bogdan I! Pe scurt, România modernă s-a născut cu un puternic complex al lipsei sau carenţei de legitimitate pe care le-ar fi conferit, în epocă, faptele glorioase de arme ale unor întemeietori cvasi-legendari. Lipsa de consistenţă a modelelor istorice s-a tradus, în a doua jumătate a secolului XIX, prin hipertrofierea referinţelor la un trecut mai degrabă modest. Farfuridi, dar şi alte personaje caragialiene, invocă, la tot pasul, numele unor domnitori alături de panseuri ridicole („Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători!”).
Unele dintre efectele cele mai puternice ale grabei şi superficialităţii cu care s-a construit mitologia naţională au fost epuizarea rapidă a elanului paşoptist şi proliferarea unei consistente clase de politicieni mediocri. Fireşte, astăzi, când se evocă anii 1880-1930, memoria colectivă aduce în faţă nume ilustre: Brătienii, Titu Maiorescu, Petre Carp, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voievod, Take Ionescu, Nicolae Iorga, I.G. Duca sau Armand Călinescu. Memoria colectivă a uitat însă sute de miniştri corupţi sau incompetenţi şi mii de prefecţi sau de „prezidenţi”, gen Tipătescu sau Trahanache. S-au uitat uriaşele scandaluri de corupţie şi de delapidare a banilor publici care au măcinat România acelor vremuri.
Bineînţeles că o comparaţie ştiinţifică între perioada amintită mai sus şi cei 20 de ani de tranziţie postcomunistă are nevoie de o documentare minuţioasă şi de o perspectivă temporală mult mai lungă. Comparaţia se poate face însă calitativ, prin sublinierea divergenţelor, sciziunilor, fuziunilor, alianţelor, facţiunilor din politica românească din perioada antecomunistă, întru totul comparabilă cu cele petrecute din 1990 încoace. Politicienii români au fost şi sunt preocupaţi mult mai mult de afirmarea eului individual decât de alinierea la un principiu, la o idee, la un program politic.
Sunt frecvente comentariile jurnaliştilor, dar şi ale oamenilor simpli, în care concluziile nu sunt departe de resemnarea mioritică: „toţi politicienii fură”, „în ţara asta nu se poate face nimic” etc., etc. Realitatea proiectelor individuale ale tuturor cetăţenilor este însă mult mai nuanţată, dacă nu chiar profund diferită. Ceea ce ni se pare, la prima vedere, doar dezorientare sau lipsă de viziune politică este totuşi o realitate care se poate structura în jurul unor principii relativ simple.
O altă „Noapte furtunoasă”
Caragiale avea de gând, se pare, să scrie o piesă intitulată „Titircă, Sotirescu & comp.” în care să reia, peste ani, personajele din „O noapte furtunoasă”. În acest proiect, Jupân Dumitrache, Chiriac, Rică Venturiano şi Spiridon ar fi devenit din negustor, tejghetar şi ziarist, politicieni şi notabili ai Regatului României. Caragiale nu a apucat nici măcar să înceapă o nouă piesă, dar cred că personajele amintite reprezintă tipuri care au relevanţă şi în ziua de azi.
Vă propun să vă imaginaţi cum ar fi dacă am face o analogie între cele patru personaje şi unele dintre partidele postdecembriste din România.
PSD ar avea trăsăturile lui Jupân Dumitrache. Mai în vârstă, legitimat de proprietate (a se citi Revoluţie), autoritar, considerând puterea drept apanajul de drept al celui care deţine pârghiile economice şi hotărât să influenţeze prin aceste pârghii politica. Jupân Dumitrache este „netransparent”: nu vrea să se afle în mahala ce probleme are, nu vrea să spunem, să-i spună nici măcar consoartei (a se citi electoratul propriu) despre bănuielile sale. Sensibilitatea de căpetenie a lui Jupân Dumitrache este onorabilitatea. De unde şi preocuparea de a reprima brutal orice ameninţare la adresa statu quo-ului.
Rică Venturiano oferă o minunată personificare pentru PNL. Practic, după 1996, liberalii sunt un partid tânăr, vocal, demagogic, acţionând mai mult cu spontaneitate decât cu proiect. Pentru a-şi atinge interesul, orice metodă este convenabilă, mai ales că poate fi îmbrăcată în cuvinte frumoase. Ca şi Rică Venturiano, liberalii de azi evită o confruntare violentă, simţind că nu au suficientă greutate electorală într-o societate predominant patriarhală şi conservatoare.
PDL-ul astăzi este apropiat ca tipologie de Chiriac. Desprins din legendarul FSN şi având un trunchi comun de istorie cu acesta (din păcate, cel mai tulbure), PDL este mai tânăr, mai ambiţios, mai rapace şi mai răzbunător decât PSD. Rivalitatea faţă de PSD se consumă mai ales în plan personal. Analog, Chiriac se străduieşte să preia chiristigeria lui Jupân Dumitrache (a se citi puterea), după ce i-a preluat nevasta (a se citi o parte din electorat). În relaţia cu Veta, Chiriac este mult mai determinat, pe fond, decât Jupân Dumitrache, care este mai preocupat de formă, de imaginea publică. Democrat-liberalii de astăzi au plecat mai târziu în cursa politică şi au stat mult timp în umbra social-democraţilor. Odată ajunşi la putere, ei sunt angrenaţi în acelaşi sistem clientelar, dar o fac cu mai puţină dibăcie decât antecesorii. La urma urmei, tejghetarul Chiriac nu are timp, precum Jupân Dumitrache, să citească gazeta.
În fine, Spiridon este, în economia „Nopţii Furtunoase”, un băiat orfan, servind, în acelaşi timp, de paratrăsnet şi om bun la toate, pentru celelalte personaje. Rolul lui Spiridon îl joacă UDMR, asupra căreia se revarsă, periodic, furii naţionaliste, dar care este chemată în ajutor (a se citi: pentru configurarea unei majorităţi parlamentare) de către toate celelalte partide. Evident, nici Spiridon nu e un personaj imaculat şi-şi urmăreşte, cu luciditate, interesul personal („Trei sferturi de rublă: şase pachete de tutun! Te scap!”).
Cititorii pot considera cele de mai sus ca pe o exagerare sau ca pe o analogie forţată. Se poate obiecta că pe scena politică românească sunt sau au fost şi alte partide – PNŢCD, PRM, PC - cărora nu le-am dat un echivalent. La fel, cititorul mă poate întreba pe cine ar putea reprezenta Nae Ipingescu, ipistatul (oare serviciile secrete?). Cel mai simplu ar fi să privim analogia ca pe un amuzament de vacanţă. Totuşi, tipologia profundă a personajelor lui Caragiale, personaje ilustrând o epocă de tranziţie, se poate regăsi în baza electorală a unor partide politice care traversează o perioadă de tranziţie asemănătoare. Analogia propusă este, bineînţeles, un joc. Spre deosebire de epoca 1870, realitatea de azi este mult accelerată. Asemănările de mai sus se pot schimba profund după următorul ciclu electoral. Rămâne însă valabilă ideea că diversele segmente ale societăţii interacţionează profund şi subtil cu partidele sau curentele politice şi, oricât de desprinse de interese personale ar fi acestea din urmă, în timp, societatea evoluează natural. Până la urmă, vorba lui R. Vent, patria e familia cea mare, după cum familia e patria cea mică!
