Cu reforma pre viaţă călcând... (2)
de Elena Dumitru in Editoriale pe 20 August 2010, 20:41
Rata mortalităţii infantile, de 13 copii sub un an decedaţi la mia de nou-născuţi, nu este diferită de rata mortalităţii generale, de 13,1 decese la mia de locuitori. De fapt, rata mortalităţii generale a crescut în ultima vreme. Scăderea veniturilor familiilor, scăderea reală a bugetelor dedicate îngrijirii sănătăţii, creşterea costului tratamentelor medicamentoase suportat de pacienţi, stresul teribil provocat de pierderea locului de muncă, consumul mai redus de produse alimentare de calitate, toate îi afectează pe cei mai bolnavi şi mai fragili dintre noi. Ar putea fi şi altfel, mai bine? Probabil că în această perioadă de criză economică dură, nu. Dar în perioadele de creştere economică ar putea fi cu mult mai bine decât a fost în precedentul ciclu de creştere. În acest scop ar trebui să aplicăm însă politici publice responsabile în primul rând pentru bunăstarea cetăţenilor, iar nu a clientelei. Ce sens ar avea strădaniile şi munca oamenilor, dacă nu o viaţă mai bună şi mai lungă?Guvernele altor europeni au respectat şi respectă acest scop primordial al cetăţenilor lor, resursele de viaţă decentă ale familiilor modeste fiind ultimele vizate de programele de austeritate. Guvernul nostru, sclavul dogmei ideologice neoliberale, nu are nicio reţinere în a plasa bolnavii în arest la domiciliu, dacă nu sunt cumva deja pedepsiţi cu tratamente aproximative pe patul de spital. Guvernul nostru, duşmanul misiunii sociale a statului, nu se sfieşte să taie din indemnizaţiile mamelor, din salariile mici, din hrana copiilor orfani. Şi ne tot spune că ne va fi al naibii de bine imediat ce economia va porni pe creştere. Oare? Şi câţi dintre bolnavii, copiii şi bătrânii noştri se vor mai bucura de paradisul neoliberal promis?
Ceva calcule s-ar putea face cu privire la victimele austerităţii aplicate familiilor noastre, în cotă aproape unică. Dar guvernanţii par să nu dispună de un model matematic al morţilor provocate de scăderea bugetelor sociale. Au modele matematice pentru fiscalitate, pentru creştere economică, pentru investiţii amicale, pentru profitabilitatea înaltă a unor afaceri. Dar nu au şi pentru mortalitatea provocată de tăierea bugetelor sănătăţii sau ale protecţiei sociale. Nu-i nimic, pot împrumuta. British Medical Journal a publicat în 24 iunie a.c. un studiu efectuat de trei eminenţi universitari şi practicieni în domeniul medical: David Stuckler de la Universitatea Oxford, Martin McKee de la London School of Hygiene and Tropical Medicine şi Sanjay Basu de la un mare spital din San Francisco. Aceştia au pus la punct un model matematic serios, bazat pe variaţiile bugetelor sociale şi de sănătate din ultimii 25 de ani din UE-15, raportate la datele privind mortalitatea pe toate categoriile de cauze. Studiul demonstrează fără putinţă de tăgadă că o creştere de 100 de dolari a PIB/locuitor este asociată semnificativ cu o scădere a mortalităţii generale de 0,11%. Dar o creştere echivalentă a bugetelor de protecţie socială, fără a pune la socoteală şi bugetul sănătăţii, antrenează o scădere a mortalităţii de 7 ori mai mare. Ce să mai vorbim de o creştere a bugetului sănătăţii?! Creşterea cheltuielilor pentru sănătate cu 100 de dolari pe locuitor scade mortalitatea generală cu mai mult de un punct procentual. Calculele sunt făcute pentru ţări în care cheltuielile pentru sănătate sunt oricum de ordinul miilor de dolari pentru fiecare locuitor. La noi, unde bugetul sănătăţii alocat fiecărui cetăţean este echivalentul cazării pentru o noapte într-un hotel bun din Europa, impactul unei creşteri a bugetului sănătăţii cu doar 1% din PIB ar fi extraordinar. Cu o condiţie: un management mai bun al sistemului, achiziţii corecte de medicamente, materiale sanitare şi echipamente medicale, fără a face rabat de la o calitate sigură a acestora. Iar salarizarea decentă a cadrelor medicale este obligatorie. Trebuie să renunţăm la a susţine prostia cu statul minimal. Efectele sale rele se simt. Ce ziceţi, putem?