De ce au cumpărat japonezii, pe piaţa lor de capital, obligaţiuni româneşti? Răspunsul se degajă mai cu seamă din particularităţile reformei lor bancare de la jumătatea anilor ’90. Politica de diversificare a creditărilor, pentru a dispersa astfel şi riscul de plasament, împingea băncile spre căutarea de noi clienţi. Siguri, bineînţeles. Cine a economisit bani, dacă vrea să-i investească, fără îndoială că o va face în contul unui câştig viitor. Japonezii au învăţat, nu doar din cărţi şi de la străini, ci şi din experienţe proprii, că economiile investite sunt creatoare de venituri. De averi chiar.
Anual, în Japonia, statul împrumuta de la populaţie în jur de 2.000 de miliarde de dolari. Alte importante sume de bani ajungeau în bănci şi în case de titluri de valori. E însă o măsură în toate. Inclusiv în efortul de economisire şi investire. Japonezii se fripseseră cu mai multe feluri de supă. Atunci, în ’96, era frecvent invocată, în presa japoneză, în cărţi şi în dezbateri publice, perioada creşterii economice agresive de dinaintea crizei. S-a economisit mult, s-a investit mult. Mai mult decât era necesar, în anumite etape. Tocmai vizitasem Japonia. În discuţii particulare, la Agenţia Naţională de Planificare, bunăoară, specialiştii japonezi spuneau că un astfel de hap, pe care l-au înghiţit românii, în anii ’70, îl înghiţiseră şi ei în anii ’80. Din această cauză, nu rareori motoarele economiei japoneze s-au supraîncălzit, cererea de consum a luat un avânt prea mare, iar investiţiile nu au dat randamentul scontat. Creditele de investiţii, acordate de multe ori cu prea mare generozitate, nu au obţinut în toate cazurile performanţele antecalculate. Unele s-au dovedit a fi chiar neperformante. Numeroase companii, îndeosebi imobiliare, s-au trezit înglodate în datorii ori în situaţii falimentare. Concluzia: suprainvestiţiile sunt la fel de periculoase ca şi subinvestiţiile.
De aici se vede că în economie, atunci când pe piaţă apare surplus de capital, ameninţând cu suprainvestiri, preferabil este să fie căutate plasamente în afara ţării. Din această perspectivă, cu deosebire, obligaţiunile româneşti pe piaţa japoneză au fost bine venite.
Dacă am încerca, pentru o clipă, să ne întoarcem în climatul dezbaterilor populiste ce aveau loc frecvent la noi, la jumătatea anilor ’90, am putea întreba: de ce n-au venit japonezii la Bucureşti, unde să fi împărţit suma în două şi să fi depus 375 de milioane de dolari la Columna Bank şi încă 375 de milioane la Bankcoop? Doar ar fi fost în câştig, căci dobânzile la cele două bănci erau generoase. Numai că nu se judecă aşa. Mai întâi, pentru că în astfel de situaţii transferurile directe de capital sunt rare. Ele devin posibile numai în cazurile în care investitorii îşi formează convingerea, pe bază de informaţii certe, de regulă costisitoare şi greu de procurat, că plasamentul pentru care au optat constituie cea mai bună variantă. Apoi, pentru că nici micii şi nici marii investitori n-au cum, din punct de vedere practic, să-şi caute singuri clienţii prin lumea largă. De regulă, intervine un intermediar. Subscrierea obligaţiunilor româneşti a constituit un succes tocmai pentru că a fost intermediată - şi garantată! - de gigantul financiar Nomura.
Piaţa japoneză de capital, cu toate zguduirile pe care le suportase începând din 1990, s-a dezvoltat fără încetare, a devenit mai puternică, mai eficientă, fiindcă s-a clădit pe stâlpi de rezistenţă puternici, de talia companiei Nomura. Astfel de stâlpi au dat tonul încrederii investitorilor, ceea ce în afaceri reprezintă esenţialul. Şi apoi, criza japoneză era totuşi ca şi grevele japoneze… cu „banderolă albă”. În altă ordine de idei, investitorii de capital - pe orice piaţă - nu dispun de informaţii, au o oarecare aversiune faţă de riscuri şi nu acceptă să suporte costuri de tranzacţie ce le-ar diminua câştigul. La care se adaugă pericolul pierderii banilor în cadrul unor acţiuni întreprinse pe cont propriu. Din aceste motive, ei preferă cadrul instituţionalizat. Cu alte cuvinte, caută protecţia unor societăţi specializate în afaceri cu titluri de valori. Instituţiile financiare de intermediere, de tip Nomura, devin indispensabile.
Economisirea are, pretutindeni în lume, aceleaşi caracteristici: 1) reprezintă sume mici;
2) provine de la un număr imens de persoane, care au strâns bani şi sunt dispuse să-i investească; 3) este disponibilă pe termene scurte, un an sau maximum doi; 4) în orice clipă pot să apară situaţii care să determine retragerea banilor. În acelaşi timp, proiectele de investiţii impun finanţări cu sume mari, pe timp ceva mai îndelungat. Cele două părţi, faţă în faţă, nu se pot în niciun chip armoniza singure. Tocmai din acest motiv este nevoie de pieţe de capital. Şi de societăţi financiare specializate, care să intermedieze transferul de bani. Şi să asigure condiţii de câştig ambelor părţi: investitorilor şi antreprenorilor. Modul în care a fost montat împrumutul japonez pentru România este ilustrativ în acest sens.
O idee cucerise Japonia prin anii ’70. O idee- program: „Învaţă să asculţi”. Fără să pierzi vremea angajând discuţii contradictorii cu specialişti străini. Vei câştiga numai dacă vei asculta cu atenţie ce ne spun, dacă vei nota şi vei căuta să înţelegi. „Asahi Shimbun”, ziar cu un tiraj de peste cincisprezece milioane de exemplare, având zilnic patru ediţii, s-a rezumat, la o aniversare, doar la invitarea a cinci mari personalităţi, din vârful ştiinţei economice mondiale, în jurul unei mese rotunde. Toţi cei cinci invitaţi au fost imploraţi să spună deschis tot ce gândesc rău despre economia Japoniei. Şi au spus. Dezbaterile au fost publicate în întregime, pe pagini întregi. Televiziunea le-a reluat. În trenuri, în autobuze, în birouri, în cercuri intime, toată Japonia comenta ce au spus străinii. Toată Japonia învăţa… Atunci, la jumătatea anilor ’90, în vremea unei crize specifice, Japonia şi-a reamintit că are încă de învăţat.
