Crematoriul îngerilor

Eu cred că ceea ce s-a întâmplat la Ma­ternitatea Giuleşti trebuia să se în­tâmple... Mai precis, cred că inevita­bilul s-ar fi produs oricum. Dacă nu acolo şi nu atunci, poate că peste o săptămână la Ploieşti sau peste o lună la Sibiu sau Turnu-Măgurele. Acu­mu­lările negative din ulti­mii ani, aş spu­ne chiar din ultimii 20, nu puteau să nu conducă la o astfel de tragedie. Trebuia să crape, să se spargă undeva. Iată că s-a întâmplat tocmai la o unitate-fanion a sistemului spitalicesc din România, un fel de Elias al maternităţilor. Şi iarăşi cred că nu este în­tâmplă­tor. Fiindcă, dacă asistenta de la Cucuieţii din Deal ar fi plecat din ca­mera de gardă să-şi hrănească por­cii şi în acest timp s-ar fi întâmplat ne­norocirea, puterea exemplului şi im­pac­tul, chiar şi cel mediatic, nu ar fi fost cu siguranţă aceleaşi. Spunea ci­ne­va că ce­ea ce s-a făcut în ultimii ani la maternitatea din Giuleşti ca să fie cât mai bine nu este tot ce omeneşte se putea face, ci româ­neş­te se putea face. Ni­mic mai adevărat. Ceea ce s-a întâm­plat la cea mai veche maternitate din Bucureşti este doar o fereastră deschisă către starea de haos, im­pro­vi­zaţie şi lehamite în care se gă­seşte nu numai sistemul sa­nitar, ci în­treaga societate românească.
La ora când scriu aceste rânduri, ancheta este departe de a fi încheiată. Dar câteva aspecte pot fi evidenţiate fără tea­ma de a greşi. Îmi amintesc secvenţele în care cadrele SMURD şi pompierii trebuiau să coboare tărgile cu răniţi pe scări de protocol, rezerva­te doar directorimii spitalului, ne­pre­­vă­zute cu rampă, aşa cum există la orice spital din lume. Mai ţin minte cum ocoleau cu greutate maşina lăfă­i­tă în parcarea din faţa scărilor, pe u­nul dintre locurile de parcare numerotate 1, 2, 3, 4, în ordinea importanţei celor care be­ne­ficiază de un asemenea avantaj nu numai în pofida legii, dar şi a bunului-simţ. Mai ţin minte poves­tea cutremură­toa­re a pompierului salvator care şi-a dat sea­ma că „o­biectul” misiunii sale e mai uşor decât mănu­şa pe care şi-o scosese pentru a nu crea şi el vătămări suplimentare. Mă mai gân­desc la a­cest om şi pentru că, deşi exemplul său de curaj ar me­rita pre­dat la orice şcoa­lă, va dis­părea din presă oda­tă cu schim­barea culorii la păr a Simonei Senzual sau de­rulării a încă unui episod li­bi­d­inos din telenovela triunghiului amoros Cris­tea-Bian­ca-Bote. Îmi aduc aminte de comportamentul mi­nistrului să­nă­tă­ţii care, în prima sa inter­ven­ţie televizată (ca­re ar fi trebuit să fie şi ultima în calitate de ministru), a mul­ţumit tu­turor întocmai ca la penibilele discursuri de la Oscar. Mă gândesc la ase­mănarea dintre bles­temata Auto­stra­dă a Soarelui şi sistemul sanitar ro­mâ­nesc, tot un lucru ne­ter­mi­nat şi mă­cinat de interese meschine, şi pe care, deşi există şi de aceea a fost fă­­cut, să funcţioneze, suntem in­vi­­taţi de autorităţi să-l evităm prin rute ocolitoare. Aşa cum fac toate acele mame care aleg să nască în străi­nă­ta­te (cel mai des în Bulgaria şi Ungaria), pentru a nu fi ne­voi­te să-şi ducă pruncii direct la autopsie, sau potentaţii zi­­lei care, de atâta încredere în sistemul ro­mânesc, se tra­tea­ză în străinătate pâ­nă şi de aluniţe. Desigur, cu ex­cep­ţia mo­mentelor când nu-şi bagă beţi­şorul fără vată în ORL, undeva. 
Dacă ancheta aflată în curs nu va re­zolva nimic, nu va găsi vinovaţii reali, nu-i va trage la răspundere astfel încât o ase­­me­nea tragedie să nu se mai întâmple şi nu vor identifica adevăra­tele cauze, ceea ce am numit „crematoriul îngerilor” se va transforma într-un crematoriu al viselor şi al speranţe­lor, unde cu 5.000 de lei poţi îngropa orice durere. Sau res­ponsabilitate.
Sunt convins că aceste rânduri nu vor sensibiliza autori­tă­­ţile pentru care „demisie”, „onoare”, „res­ponsa­bilitate” sunt doar noţiuni de fo­losit o dată la patru ani. Scriu însă pen­tru cei care au îngheţat o cli­pă drame­le din viaţa per­so­nală şi au vărsat o lacrimă în memoria celor care au învăţat prematur că via­ţa nu e decât o călătorie către moar­te.