Nu ştiu dacă sunteţi la curent, dar de când am terminat eu liceul nu s-a schimbat nimic la valoarea acceleraţiei gravitaţionale. Sigur, în afară de conceptul de valoare, pe care anumiţi cântăreţi l-au deturnat, fără să mai fixeze şi răscumpărarea. Deci valoarea lui g mic e cam aceeaşi: 9,8 metri pe secundă la pătrat. Din cauza acestei cifre exagerate stau acum cu piciorul la 45 de grade, aproximativ în direcţia constelaţiei Andromeda (nord-est, cum te uiţi din dormitor) şi vă scriu să mă plâng.
Mai simplu spus, mi-am rupt încheietura. Ocazie cu care am descoperit că două picioare nu sunt dublură, ci chiar e nevoie de amândouă. În plus, se pare că între visul de a merge la mare în weekend şi posibilitatea de a apăsa pe acceleraţie cu piciorul drept există o legătură directă şi brutală (stângul n-are carnet, asta am constatat cu preţul barei din faţă şi al unui gard!). Constatarea asta a esenţei fizice ultime a omului m-a dus cu gândul la finalul care ne aşteaptă pe toţi, de unde am ieşit însă cu ajutorul ultimelor plicuri cu facturi de pe birou, care nu păreau să se refere la veşnicie, ci aveau cumva termene un pic mai presante.
Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc, ci despre compătimire. Pe scurt, n-am nevoie de ea! Pe lung: am nevoie de clădiri publice cu scări dotate cu balustrade, de lifturi care nu-ţi închid uşa peste piciorul proaspăt operat, de uşi uşor de deblocat, de trepte care nu alunecă, de trotuare un pic mai paralele cu suprafaţa solului (ştiu că pământul e rotund, dar nu atât de rotund încât să avem scuze pentru gogoloaiele astea în care mi s-au înţepenit cârjele!).
Detaliile astea nu par însă o întâmplare. Ele sunt de fapt mesajul subliminal pe care societatea noastră, adică eu, tu şi cu tanti Safta, îl dă celor mai slabi: supravieţuirea e opţională. Şi, în general, e treaba ta dacă te împinge lumea să se bage în faţă la taxi. Trebuie doar să înveţi să stai într-o singură cârjă, ca s-o poţi mânui pe cealaltă ca pe o bâtă (iertaţi-mă că visez asta, însă doamna brunetă care m-a confundat cu Omul Invizibil şi a dat peste mine ştie despre ce vorbesc).
Dar nu aici sunt cele mai mari probleme când umbli în două mâini şi-un singur picior prin Bucureşti. Cea mai mare durere e cea legată de branding. Şi de aşteptări - ei, da - îngrozitor de înşelate. Să vă explic.
A doua zi după operaţie, soţia mea m-a asigurat că există şi o parte interesantă la un bărbat fără un picior. Şi anume (râdeţi voi, râdeţi, dar să vă prind odată pe muntele unde am căzut şi mai vorbim!), faptul că asta îl face să pară vulnerabil, deci interesant, deci sexy în ochii femeilor. Un handicap uşor e cool şi prin povestea lui. „Cum s-a întâmplat? A suferit? Îl pot ajuta cu ceva?” se va întreba deci mama din fiecare femeie.
Ei bine, nu la Bucureşti. La Bucureşti, aşa cum spune deja şi băiatul meu de 8 ani, femeile nu vor să afle cât ai suferit şi de ce, pentru că ele nu sunt împotriva suferinţei (ba chiar o promovează, ar zice unii mai păţiţi!). În plus, într-o lume ca a noastră, handicapul e cel mai adesea o condamnare la sărăcie şi frustrare. Şi aproape nimeni nu se apropie de asta benevol, decât poate în spoturile de promovare ale campaniilor umanitare…
De-aia mi-e dor să mă întorc la două picioare. Iar dacă am noroc şi se va întâmpla, am să fiu recunoscător celor care rămân aşa toată viaţa şi nu se uită la noi cu ura pe care, de multe ori, o merităm.
Încercaţi, deci, cu încredere, o pereche de cârje. E cea mai ieftină excursie în spaimele noastre.
