Atunci când nimeni nu mai spera ca un film care nu este 3D să poată face furori la scară mondială, a apărut pe ecrane „In­cep­tion“. Dacă ar fi să ne luăm după cronicarii „pro­fesio­nişti“, filmul ar trebui a­run­cat direct în la­da de gu­noi a cinemato­gra­fiei. În realitate însă, are un succes nebun la pu­blic, iar toa­tă lumea, mai ales în spaţiul virtual al In­ter­ne­tului, vorbeşte des­pre a­cest film.
Despre pelicula pe ca­re Cristopher Nolan o sem­nează în dublă calita­te, de regizor şi de scena­rist, s-au spus vrute şi ne­vru­te. Ba că e un fel de rudă săracă a lui Matrix, ba că sea­mă­nă cu Vanilla Sky, ba că are o intrigă prea ief­tină - a­min­tirile îl chinuiesc pe e­roul principal şi pâ­nă nu le în­groapă cum­va, nu e în sta­re să-şi atingă obiectivul -, plus o sumedenie de ob­ser­vaţii acide cu privire la efectele speciale, la capa­ci­tatea lui No­lan de a regi­za scene de ac­ţiune, nici mă­car prestaţia lui Di Ca­prio nu scapă netaxată.
Dar ce-i mână în luptă pe toţi aceşti „detractori“ ai filmului în general şi ai lui Nolan în particular? Am putea să-i credităm cu bună credinţă şi să punem reacţiile pe seama micilor „dezamăgiri“ în faţa unui film mare care însă ar fi putut fi şi mai mare. Pen­tru că asta e „Inception“, un film care joacă direct în Liga Mare. Superpro­duc­ţie, scenariu cu pretenţii, vâlvă mediatică imen­să, succes de box-office etc.
Deşi nu e deloc uşor, să încercăm să ne uităm la acest film fără ideile preconcepute lansate în apriga dezbatere publică pe ca­re a generat-o. În mod clar, este un film de scenarist. A­tenţia publicului este cap­­tată într-o foarte mare măsură de descifrarea
me­canismelor complicate prin care oamenii ajung să trăiască, unii cu voia lor, alţii fără, vieţi paralele în vis. Te cuplezi la un aparat şi gata, treci într-o altă rea­litate. Unde, dacă te culci din nou, poţi schimba din nou decorul. Visezi în vis. Pare simplu, dar nu e. Cum intri, cum ieşi şi mai ales ce faci „dincolo“? E o provocare pentru oricine, iar fiecare re­plică, fiecare detaliu con­tea­ză. Stai două ore şi ju­mă­tate cu ochii lipiţi de e­cran, cu respi­ra­ţia tăiată, şi încerci cu fe­bri­litate să ţii pasul cu a­va­lanşa de in­formaţii care vi­ne peste ti­ne. E practic im­posibil, dar, în mod ciudat, senza­ţia nu e de rătăcire, ci una de acceptare. Chiar dacă nu înţelegi prea bine cum se întâmplă ce se în­tâm­plă, ai certitudinea că, da­că ai revedea filmul, to­tul ar deveni foarte clar. Sau, folosind un abuz de lim­baj, simţi că-ţi stă pe lim­­bă. În aceste condiţii, e lim­pede că detaliile de re­gie sau scenografie trec ne­o­bservate. Înainte de a fi o desfătare vizuală, filmul e o provocare intelectuală.
Nu ştim dacă asta a in­te­nţionat Nolan, dar cu si­gu­ranţă asta a obţinut. Iar da­că filmul s-ar fi oprit cu 1 minut mai devreme, vâl­va pe care a făcut-o n-ar fi atins nici măcar un sfert din intensitatea actuală. Şi asta pentru că acel ultim minut, practic ultima sce-nă, aruncă totul în aer. In­clusiv senzaţia că ai înţe­les sau, mai bine zis, că ai pu­tea înţelege filmul. Din cau­za acelor ultime sec­ven­­ţe nimic nu se mai lea­gă, şi asta doar pentru că aşa a vrut Nolan! A a­run­cat în apă o piatră, fără nicio va­loare şi fără nicio legătu­ră cu restul filmului, iar mi­lioane de oa­me­ni au să­rit s-o găsească. Fi­na­lul nu schimbă absolut nimic din film, ci doar senzaţia de înţelegere a publicului. Fără final, spectatorii ar fi ieşit mulţumiţi de la un film bun. Cu final, au ieşit bulversaţi. Şi aşa a început isteria mondială...

Începutul, SUA, 2010
Titlu original: Inception
Scenariul şi regia: Christopher Nolan
Distribuţia: Leonardo DiCaprio, Marillon Cotillard, Michael Caine, Ellen Page
Thriller SF, 148 de minute
Rating IMDB: 9,1/10
Rating SFin: 8/10