La Editura Paralela 45 a a­pă­­rut „O an­to­logie a douămiismului poetic românesc” (subtitlul său) intitulată „Poezia an­tiu­to­pică”. Antologia a fost rea­li­zată de Da­niel D. Marin, el în­suşi reprezentant al două­mi­is­­mului, şi cuprinde 25 de nu­me de poeţi aşezate în ordinea cro­nologică - dar aici intervin u­nele amendamente - a debutului în vo­lum din 2000 până în 2008. Lucrarea are un foarte scurt argument, doar două pagini, din partea celui ce-o al­că­tuieşte şi un text şi mai succint pe coperta IV al lui Al. Ciste­le­can. Acesta ob­servă că 25 de poeţi ca­re să supravie­ţu­ias­că sunt mulţi pentru o gene­raţie. Nu-i chiar aşa, dacă ne gândim că şi din optzecişti acum, când s-au nu­mă­rat iar stea­gu­rile, s-au găsit destui poeţi ac­tivi şi cotaţi. Cu toate că, în absolut, Al. Cis­te­lecan are dreptate, antologia lui Daniel D. Marin pu­tea conţine mai multe nume. Să ne gân­dim la cele din antologia lui Marin Mincu („Generaţia 2000, antologie”, Ed. Pontica, 2004) care nu au trecut în cea de faţă. Am putea enumera şi câşti­gă­torii Pre­miilor Na­ţio­nale „Mihai Emines­cu” pentru debut, pe cei ai Premiilor USR pentru de­but din 2000 încoace, premii ce re­prezintă, orice s-ar zice, consacrări.
Una dintre problemele Ge­ne­raţiei 2000 este extrema ei dezbinare şi lipsă de obiectivitate. Cei care pronunţă nume ale poe­ţi­lor din această serie li­rică în faţa unor co­legi de-ai lor sunt pri­viţi cu compă­ti­mi­re sau ostilitate, unii fiind ca­talogaţi ca nuli­tăţi ire­mediabile, iar alţii exal­taţi ca genii. Dacă aceleaşi nu­me se pronunţă în faţa altor două­miişti, selecţia se mo­difică radical sau chiar se in­ver­sea­ză. În fapt, văzută din a­fară, genera­ţia poe­tică 2000 pare deocamdată mult mai unitară valoric şi nicio surpriză nu este exclu­să. Aşa cum este firesc, după toa­te re­gulile statisticii, numărul ma­re de au­tori se grupează în ju­rul valorii medii, iar ex­tre­mele, în bine sau rău, sunt mai pu­ţine. Oricum, a mi­za decis pe nişte nume ale generaţiei poetice 2000 în defavoarea altora re­pre­zintă un mod de a te în­credinţa hazardului. Feno­me­nul e chiar în plină desfăşu­rare, încă neajuns la apogeu.
Din această perspectivă, cea mai potrivi­­tă abordare mi se pare una prudentă şi larg cu­prinzătoare, ca să nu mai spun că o antologie a promoţiei 2000 în 2004 sau chiar aceasta, în 2010 pot fi considerate premature. Şi Ma­rin Mincu în 2004 şi D.D. Ma­rin s-au gră­bit pentru că au vrut să (se) le­gitimeze ra­pid. Dar, aşa cum D.D.M. şi re­cunoaşte, se­ria 2000 nu are încă act de iden­titate. Şi-atunci? Autorul tre­buia să îşi asume riscul mai mic al unei selecţii mai largi decât cel de a lăsa pe di­n­a­fară mulţi congeneri. Găsesc totuşi de­mersului întreprins de D.D. Marin o dublă utilitate: el ofe­ră publicului nişte mostre relevante de ce­ea ce este douămiismul
(C. Acosmei, Dan Co­man, Teodor Dună, Şte­­fan Manasia, Doi­na Ioanid etc.). Cir­cu­laţia extrem de res­trânsă a volumelor e par­ţial compensată de aceas­tă sinteză. Apoi, antologia sa este o provoca­re pentru alţii, ca şi pentru sine de a realiza una fie mai cuprinzătoare, fie cu o selecţie mai severă şi mai riguros fundamentată teoretic. Cu bune şi rele, antologia există.