Trezoreria statului preferă o linie de credit în locul unei emisiuni de eurobonduri pentru că are o „gaură” bugetară neclar de mare de acoperit şi nu ştie exact când are nevoie de bani.
Ministerul Finanţelor Publice (MFP) se pregăteşte să-şi aleagă în zilele următoare băncile de investiţii care se vor ocupa de programul EMTN (Euro Medium Term Notes). Termenul „program” arată că biletele pe termen mediu în monedă europeană vor fi emise în mai multe tranşe, într-un interval de 3 ani, şi nu vor face obiectul unei singure trageri, urmată eventual de o redeschidere, ca în cazul eurobondurilor. Cu alte cuvinte, programul EMTN seamănă mai mult cu o linie de credit care e accesată de fiecare dată când clientul băncii sau al sindicatului de bănci care facilitează finanţarea are nevoie de bani. Biletele EMTN sunt mai flexibile în ceea ce priveşte calendarul, maturitatea, volumul şi răscumpărarea, astfel încât pot răspunde mult mai uşor la schimbările condiţiilor de piaţă şi preferinţele investitorilor. Spre deosebire de eurobonduri, documentaţia e pregătită o singură dată şi apoi se aşteaptă oportunităţi favorabile de finanţare, cum ar fi o scădere a CDS-urilor, susţin oficialii MFP.
De ce Ungaria emite eurobonduri?
Şi totuşi, dacă aceste bilete „inovative” au atât de multe avantaje, de ce ţări precum Polonia, Cehia, Ungaria sau Portugalia preferă în continuare eurobondurile? Cum e posibil ca România, care beneficiază de garanţia unei înţelegeri cu FMI, să lanseze EMTN, iar Ungaria, cu acordul cu Fondul suspendat, să emită euro-obligaţiuni?!
Iată, am ajuns într-un punct în care ne îndoim că EMTN ar avea doar avantaje. Prima observaţie ar fi aceea că, deşi aceste instrumente au mai fost folosite de state, ele sunt utilizate în general de primării, bănci sau corporaţii, fiind destinate finanţării unui proiect bine definit, şi nu a unei „găuri” bugetare neclar de mari. Şi într-adevăr sunt flexibile, însă serviciul de a trage bani când te doare mai tare costă mai mult.
Iar „arbitrajul” unor oportunităţi favorabile, cum ar fi o scădere a CDS, rămâne pură teorie. România are o curbă a randamentelor la emisiunile de tip benchmark constituită pe volume foarte subţiri şi venind acum cu emisiuni cu sume mari, randamentele se vor duce cu uşurinţă în sus. Mai mult, pe o piaţă atât de slabă din punctul de vedere al volumelor, CDS-urile sunt instrumentele „ideale” pentru a fi manevrate în vederea creşterii „notei de plată”, ceea ce va face ca dobânda variabilă a biletelor EMTN să se transforme în dezavantaj. Nu este exclus ca, după atragerea a 3 miliarde din totalul de 7 proiectat de MFP, dobânda să ajungă la 6,5-7%, la fel ca la lei.
Ca să rezumăm, autorităţile fiscale ies cu EMTN flexibile în locul unor eurobonduri cu dobândă fermă, pentru că, având o „gaură” bugetară neclar de mare de acoperit, nu ştiu exact când au nevoie de bani, din cauza reducerii veniturilor bugetare. Ştiu doar, în linii mari, că au un vârf de plată în octombrie-noiembrie şi sunt extrem de presate.
Bine măcar că rata de schimb nu se va mai duce la 4,39 lei/euro, ca să se întoarcă apoi la 4,23 lei/euro, pentru a oferi investitorilor care au decis să cumpere titluri româneşti prin intermediul băncilor de investiţii străine un bonus peste dobânda insuficientă de 6,5-7% pe care o primesc în prezent băncile româneşti la finanţările în lei. La dobânzi la euro de 6,5-7%, cum vor fi remunerate biletele EMTN, toată lumea va fi mulţumită.
Management dezastruos
Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a precizat recent că „datoria publică nu mai este mică”, iar „existenţa unei strategii devine esenţială”. Cu alte cuvinte, a avertizat oficialul BNR, „nu trebuie niciodată să te duci la spartul târgului să ceri bani, exact atunci nu-ţi va da nimeni”.
Din luarea de poziţie a guvernatorului reiese că scadenţele MFP sunt aşezate prost. Şi asta s-a întâmplat pentru că Finanţele au refuzat sistematic să plătească dobânda pieţei interne. Refuzul a constrâns Trezoreria statului să se împrumute la scadenţe foarte reduse sau să facă arierate. Din păcate însă, arieratele blochează economia şi apoi cei din mediul privat, care suferă de pe urma faptului că statului îi lipseşte de lichidităţi, se finanţează la preţ din ce în ce mai mare de la bănci. Preţ în creştere pe care statul - cel care văduveşte mediul privat de resurse - refuză să-l plătească şi încearcă să „evadeze” în exterior, unde zice că pune la punct o strategie de finanţare echilibrată a deficitului bugetar între piaţa internă şi cea externă. Dacă va ajunge să plătească aceeaşi dobândă la euro ca şi la lei înseamnă că strategia adoptată s-a dovedit a fi un real succes.
