„Cum am ajuns să te iubesc/Nici până azi nu ştiu/Cum fac de vreau să mă feresc/Şi tot la tine viu?/De ce m-oi fi oprit din drum?/ Tocmai la ochii tăi/De ce mă-ntorc la ei şi-acum?/Şi-acum când ştiu/Că sunt şi buni şi răi...”
Cam aşa îmi imaginez că fredonează, din cântecul celebru al nu mai puţin celebrilor Ştefan Bănică şi Ştefan Bănică jr, însuşi Traian Băsescu, preşedintele României. Altfel nu-mi explic ieşirea romantică în legătură cu sentimentele care-l animă faţă de România.
„Eu mă simt bine în ţara mea. Când toţi o să fim
îndrăgostiţi de ţara noastră, vom fi o ţară care are şanse de progres. Cât timp o să ne înjurăm ţara în fiecare zi, o să avem o problemă“, a declarat, uşor patetic, Traian Băsescu.
Sigur afirmaţia a făcut senzaţie printre admiratoarele sale cu poşeţele Hermes, pentru că cele din popor, amărâte, cred că sunt mult prea lovite de criza economică, de măsurile de austeritate pe care preşedintele şi le-a asumat, pentru a mai fi influenţate de afirmaţii leşinate. Pe care Traian Băsescu le-a făcut la Doljeşti - Neamţ, pe un ton ţâfnos, adresându-se unei ziariste, meserie care, alături de cea de profesor şi cea de medic, i se pare preşedintelui cea mai inutilă din câte s-au văzut pe lumea asta. Altfel nu-mi explic agresivitatea cu care li se adresează ziariştilor.
Nu vreau să-l dezamăgesc pe preşedintele Băsescu, nu mi-aş permite, de la micimea profesiei mele, la înalta funcţie în stat pe care o ocupă el, să-i dau sfaturi. Nici nu mi-aş permite, de asemenea, să-i sugerez să nu mai vorbească despre iubire, dragoste de ţară, atâta vreme cât a dovedit că i se pune pata, cum se spune în popor, pe câte cineva, întâmplător cetăţean român, deci pe care ar trebui să-l protejeze, să-l ocrotească, de care ar trebui să-i pese, şi îşi aruncă întreaga nemulţumire şi chiar furie pe cine îi pică în cale.
De la ţigancă împuţită şi găozar, Traian Băsescu s-a rafinat, ajungând la omul gras care s-a umflat pe banii statului, la pensionarii care nu sunt aşa bătrâni şi nici chiar aşa de bolnavi şi deci ar mai putea munci, la alte declaraţii stupefiante pentru un şef de stat cum ar fi cea referitoare la faptul că el munceşte 16 ore pe zi, nu 16 ore pe săptămână, precum profesorii, că 40% din diagnosticele puse de doctorii români sunt greşite, plus dat fuguţa la Viena să se trateze, lucru pe care nu şi-l pot permite toţi românii. Atunci de ce nu-şi ia Traian Băsescu drept obiectiv personal rezolvarea problemei sistemului sanitar? Îi garantez că aşa ar ajunge cu adevărat în istoria României, după care tânjeşte atât de mult. Mai spunea preşedintele că magistraţii sunt corupţi, iar şcoala românească scoate numai tâmpiţi. Şi-atunci cum să-l cred pe cuvânt când spune că iubeşte România, prin urmare, că îi iubeşte pe români, şi ne dojeneşte pe noi că nu suntem capabili de sentimente patriotice, de iubire de neam, de ţară?
Numai la sfârşitul săptămânii trecute preşedintele a dat din nou o mostră de garant al democraţiei şi de arbitru între forţele politice, atenţionând opoziţia, ironic şi zeflemitor, că, dacă va reuşi moţiunea, îi va chema la guvernare. Adică pe tarlaua lui! Traian Băsescu a conchis, aşadar, că nu va avea „nicio ezitare“ să încredinţeze guvernarea opoziţiei în cazul în care vine cu un program credibil, iar moţiunea de cenzură trece. Tot Băsescu a mai spus, în completare, pentru ca toată lumea să înţeleagă cine este şeful, că liderii partidelor care susţin ideea suspendării sale „riscă să mai aibă o surpriză“, ca în 2007.
Deci, revenind la refrenul familiei Bănică, cred că Traian Băsescu se întreabă singur, în faţa oglinzii, când se curăţă cu beţişoarele cu un singur capăt cu vată, cum de a ajuns preşedinte peste o ţară care nu îl merită? Cum de i-a jucat soarta feste şi nu este şi el preşedinte peste o ţară mai normală, cu oameni mai capabili, care să se ridice la nivelul său?!... Mă rog, mulţi ar spune că ar trebui să coboare sub nivelul mării ca grad de inteligenţă, dar sunt nişte răutăcioşi nerecunoscători...
Şi atunci, pentru că este o fire sensibilă, ne-a demonstrat-o ori de câte ori a izbucnit în lacrimi în public, preşedintele pare că se lamentează melodios, ca în refrenul cântecului invocat la început, de-l ştie o ţară-ntreagă: M-am jurat de mii de ori/Mai râzând, mai plângând/Că am să fug de dragoste/Ca de pacoste/Şi credeam că eu n-am să păţesc/ Cum am putut să m-amăgesc?/Şi de ce?/Şi de ce? Te iubesc?/Oof! Vaai!! Oof! Dragă Românie, asta nu-mi doresc! Cu gândul la suspendare, fireşte…
