Cu reforma pre viaţă călcând... (1)

Inundaţiile, raportul Comisiei Euro­pe­ne şi zarva politică minoră, de vară, au mai pus surdină aberaţiilor guvernamentale „reformatoare“. Nu am mai auzit neîncetat că România se va pră­buşi din pricina cheltuielilor prea mari cu pensiile bătrânilor, cu tratamentele bolnavilor, cu alocaţiile copii­lor. Dar să nu ne facem iluzii, trâm­bi­ţele ne­simţirii vor reveni în curând, de la cel mai înalt nivel. Efectele discu­tabile ale programului de austeritate vor da un nou impuls refrenelor antisociale şi vom auzi iarăşi că bugetele protecţiei sociale sunt prea gene­roa­se, că România nu-şi permite un stat social, că adevărata bunăstare pentru toţi vine doar prin creştere economică prin impozite mici, multă muncă şi salarii modeste.
Auzim acest discurs de ani întregi şi poate că unii se simt tentaţi să-i acor­de beneficiul credibilităţii, chiar şi în condiţiile în care bugetul sănătăţii re­prezintă la noi doar 3% din PIB, adică mult sub jumătatea ponderii deţinute de bugetele sănătăţii la nivel european. Poate că românii ajung să crea­dă şi bazaconia cu cheltuielile prea mari cu toate prestaţiile de protecţie socială, chiar dacă acestea abia ajung la 12% din PIB în România, mult sub jumătatea ponderii medii eu­ropene de 27% din PIB. Poate că sunt şi din aceia care gândesc ca radicalii de dreapta, care spun că ne este atât de rău pentru că statul cheltuieş­te prea mult cu oamenii şi cu nevoile lor, să aibă un pic de dreptate. Pe acest fond neclar, ticăloşii îşi pot permite să mai taie încă o parte din re­sursele şi aşa mizerabile ale unui stat care să-şi me­rite numele. Căci promotorii distrugerii pospaiului de stat social, care abia îşi mai trage sufletul, sunt fie ticăloşi, fie nesimţiţi, fie ignoranţi. Alte motive pen­tru care să în­drăz­neşti deturnarea resurselor care asigură şanse de su­pravieţuire bolnavilor şi săracilor nu găsesc. Doar in­te­resul consistent şi ego­ist, nepăsa­rea crasă faţă de a­proa­pele sau incapacitatea de a în­ţe­lege rapoartele statistice sociale pot justifica insistentul discurs antisocial. Şi aceşti ciudaţi ina­mici ai civilizaţiei, oricare le-ar fi sta­tutul social, politic sau intelectual, nu mai pot fi convinşi nici de adevă­ra­ţii experţi, nici de su­ferinţa concetă­ţe­nilor. Pentru ceilalţi români merită să aducem însă ade­vărul raţional şi verificabil la lumină, pentru a le fundamenta alegerile.
Nu este un secret faptul că România „se mândreşte” cu cea mai mare rată a mortalităţii infantile din Uniunea Europeană, 13 copii sub un an la mia de nou-născuţi decedând la noi. În condiţiile în care rata mortalităţii infantile este de 1,8 la mie în Luxem­burg, 2,5 la mie în Suedia, sau 8,7 la mie în Letonia, trebuie să ne gândim că la noi ceva este profund greşit în asistenţa acordată mamei şi copilului. Poate finanţarea programelor de asistenţă medicală şi socială, întotdeauna insuficientă? Căci în Europa, în ul­timii 40 de ani, a scăzut de 6 ori rata mortalităţii infantile. Programele judicioase de protecţie socială şi de îngrijiri medicale acordate mamei şi co­pi­lului au dat roade. La noi, faţă de anul 1965, rata mortalităţii infantile a scă­zut doar de 3,5 ori. De mai mult de patru decenii, programele de sănă­ta­te şi de protecţie socială sunt, de fapt, subfinanţate în România. Comunistă sau capitalistă, România a dat mereu prea puţin suflet şi prea puţină minte viitorului său. Mereu ni s-a spus că trebuie să ne sacrificăm pentru viitorul luminos. În trecut, economia socialis­tă multilateral dezvoltată trebuia să crească, chiar dacă nu supravieţuiau toţi nou-născuţii. Astăzi, economia capitalistă şi companiile sunt protejate, mai ales dacă fac parte din cercul puterii, dar bătrânilor le sunt ame­ninţate pensiile. Toate argumentele care justificau atunci şi justifică acum subminarea programelor sociale prin prezumtivele roade ulterioare ale creşterii economice au fost şi sunt mincinoase. De fapt, sub pretextul re­formării sectorului public, guvernanţii redistribuie puterea şi banii. Restul este doar zgomot.