Dar ce căuta Banca Naţională, în ’96, tocmai în Japonia, să împrumute bani? Desigur, a avut un motiv temeinic. Japonia, aflată atunci în al cincilea an de criză financiară şi economică, era preocupată să-şi deschidă pieţele de bani. Iar BNR nu a ratat ocazia.
Iniţial, în primăvară, Banca Naţională a atacat un credit „de încercare”. Temperatura stării de fapt, luată la faţa locului, a arătat că piaţa japoneză era o mină de aur. Ni se ofereau condiţii bune: termene mai lungi, dobânzi mai mici. Aşa că a urmat, în toamnă, încă un împrumut. Totalul: în jur de trei sferturi de miliard de dolari.
N-a fost însă vorba despre vreun gest de bunăvoinţă. În zilele noastre, îndeosebi pe pieţele de bani, astfel de gesturi nu se fac. Adevărul este că piaţa japoneză ne-a dat o notă mai bună la capitolul încredere. Ceea ce însemna că, spre deosebire de anii precedenţi, nu mai eram tot atât de departe de realităţile vieţii economice ale lumii, dominate de raţionalism, în timp ce aici la noi mari şi tari fuseseră impresionismul, populismul şi ignoranţa în materie de legităţi economice.
Aminteam, într-o altă secvenţă, că de nenumărate ori, în anii tranziţiei, ni s-au fluturat pe dinaintea ochilor mai multe oferte de împrumuturi tentante. Două sau trei erau fabuloase. Ni se aduceau „pe tavă”, dintr-o dată, câte zece miliarde de dolari. Banca Naţională a refuzat să negocieze astfel de credite. Riscând acuzaţii publice de subminare a economiei naţionale, care n-au întârziat. Au urmat interpelări în Parlament. Chiar şi injurii aduse conducerii Băncii Naţionale, pentru că refuză o ofertă... generoasă! Dar de unde primeam noi o astfel de ofertă? De la vreuna din marile bănci din lume? Nicidecum. Ele veneau din partea unor emisari necunoscuţi. Şi dubioşi. Cel puţin dubioşi. Banca Naţională s-a opus cu vehemenţă, refuzând cooperarea cu firme-fantomă, cu spălători de bani şi cu bani care să circule cu trenul, cu vaporul sau cu camioane, scoşi de prin arterele economiilor subterane. De reţinut că până şi acele firme-fantomă, ce încercau să ne ademenească cu câte zece miliarde de dolari, tot cu BNR voiau să angajeze creditele. Iar BNR ştia că, dacă ar fi acceptat oferta, s-ar fi compromis pentru un secol.
Sigur, numai pe piaţa neagră se putea monta, dintr-o dată, o sumă mare de bani. Nimeni însă, de pe pieţele vizibile, nu avea cum să facă aşa ceva. Nici japonezii nu puteau. Obligaţiunile licitate de Banca Naţională a României, pe piaţa de capital japoneză, nu au fost cumpărate nici ele dintr-o răsuflare. Nici măcar de către uriaşa bancă „Sumitomo”, deşi a participat la licitaţie. Suma de trei sferturi de miliard de dolari s-a adunat printr-un montaj la care a contribuit aproape întreaga piaţă de capital a Japoniei. Au cumpărat obligaţiuni româneşti toate marile bănci japoneze, unele clasate între primele bănci din lume. Au cumpărat aproape toate casele de titluri de valori. Şi au cumpărat foarte mulţi investitori mici, care şi-au pus în joc o parte din economisirea lor.
Se ştie că, atunci, ca şi acum, un mare bazin de bani din lume era zona Pacificului. Dacă în această zonă, pe un segment al ei - piaţa japoneză, puternică şi bine irigată cu lichidităţi, deşi ţara era în criză -, pentru un montaj de trei sferturi de miliard de dolari a fost nevoie de o mobilizare de forţe atât de mare, ce putem să credem, acum, despre oferta ce ni se făcea, de zece miliarde de dolari, de la o singură sursă? Fără îndoială că se încerca transformarea Băncii Naţionale a României într-o spălătorie de bani. Peste zece ani, ţara noastră ar fi fost în situaţia de a restitui - dintr-o dată! - zece miliarde de dolari.
Iată însă că, în 1996, România nu mai era „momită” cu bani negri, proveniţi din pieţe subterane. Pentru că i se deschideau marile pieţe ale lumii - multă vreme închise pentru noi. Drumul fiind deschis, au putut fi contractate - în toamna lui 1995 - câteva împrumuturi, suma totală nedepăşind o sută de milioane de dolari. Un record a fost bătut însă în 1996: cea mai mare emisiune de obligaţiuni din istoria ţării. Locul de lansare: piaţa japoneză de capital. Conjunctura în care s-a construit acest eveniment a constituit-o restructurarea pieţei financiare din Japonia. Tocmai se înfăptuia acolo, în condiţii de criză, o reformă a împrumuturilor, provocată de creditele neperformante ce au dus la falimentarea unor instituţii bancare.
Două direcţii erau urmărite cu precădere. Prima avea în vedere dispersarea creditărilor. Pentru ca un flux de bani să nu ajungă la un singur client, a cărui eventuală intrare în incapacitate de plată să pună banca în pericol, ci să fie desfăcut în mai multe părţi. Desigur, spre a asigura atenuarea riscului de plasament. Cea de-a doua direcţie o constituia concentrarea bancară. Fuziunea. Banca „Sumitomo”, ce deţinuse capul de afiş în Japonia şi în lume până în primăvara lui 1996, a fost nevoită să cedeze locul unu. Prin unirea a două mari bănci, „Tokyo” şi „Mitsubishi”, a luat fiinţă o nouă instituţie bancară - „Tokyo-Mitsubishi” - care urcase în ierarhia mondială şi devenise numărul unu în Japonia. Semnificativ este faptul că ambele bănci - „Tokyo-Mitsubishi” şi „Sumitomo” - au participat la subscrierea obligaţiunilor pe care Banca Naţională a României le-a lansat pe piaţa de capital a Japoniei, alături de alte mari bănci, de aproape toate casele de titluri de valori şi de numeroşi mici investitori. Subscrierea a fost un succes.
