Turismul românesc se re-re-re-lansează. Ca un student care-şi pică examenele pe bandă rulantă şi vine de fiecare dată la o reexaminare, turismul românesc îşi prelungeşte singur suferinţa. De fiecare dată ne îndreptăm spre ambalaj, nu spre conţinut. Este evident că un astfel de sector al unei ţări atractive are nevoie oricând de publicitate. Şi de un brand. Problema cea mare a României, din punctul meu de vedere, e faptul că toate celelalte componente ale unui turism performant lipsesc, în cel mai bun caz. Deşi exprimarea cea mai nimerită ar fi aceea că tot ce n-avem în ţara asta distruge orice brumă de turism civilizat. Să le amintim pe rând.
Litoralul - mare şi frumos. Cu o autostradă neterminată de şase ani, din Bucureşti spre Constanţa. Fără o şosea de centură în marele oraş de la Marea Neagră, unde se amestecă vara sute de mii de maşini din toată ţara cu tiruri, căruţe, camioane. Cu o staţiune un pic mai răsărită, ca Mamaia, unde sute de mii de mucuri de ţigară zac non-stop pe nisipul cândva frumos şi curat. Cu peşti morţi şi tone de alge în apă. Cu terase care te agresează cu muzica lor dată la maximum şi cu mesele împinse cât mai aproape de mal. Despre restul staţiunilor, în sud, ce să mai spui! Singurul drum între Constanţa şi Mangalia e un coşmar. În weekend, ai şansa unică să faci acei 44 de kilometri în două ore. Eforie, cândva o staţiune elegantă, e azi o aglomeraţie cu iz sindicalisto-oriental. În Costineşti, o mare excepţie, Vox Maris, oază de turism occidental. În Neptun, un spa. În Venus, Jupiter, Saturn zici că a căzut bomba atomică.
Suntem foarte departe de orice staţiuni similare aflate dincolo de graniţa vestică sau sudică.
Muntele - sufocat de mii de construcţii noi, majoritatea nişte kitsch-uri. Trasee montane superbe, pline de pet-uri, gunoaie, alei şi cărări neîngrijite. Obsesia oricărui pasionat de munte - restaurantul. În toate zonele unde ai vrea să te plimbi prin aer curat, eşapamentul miilor de maşini sau mirosul de cantină proastă e permanent. Trebuie să fugi undeva în creierii munţilor ca să poţi simţi cu adevărat ceva. Majoritatea staţiunilor montane sunt, de fapt, nişte aglomerări urbane, cu toate dezavantajele ce decurg de aici.
Salvarea vine din zona agroturismului, unde pensiunile private îţi dau speranţa că se mai poate întâmpla ceva bun cu turismul românesc. Oriunde a intervenit statul, în ultimii 20 de ani şi mai înainte, e o jale. Staţiuni balneo-climaterice abandonate, hoteluri depăşite ca standard de calitate, infrastructură de anii ’60.
Cât timp nu avem şosele şi autostrăzi civilizate să ajungem în câteva locuri frumoase din ţara asta, locuri de parcare suficiente, servicii de nivel european, cred că orice publicitate făcută ideii de turism în România e o păcăleală la adresa oricărui străin.
Grădina Carpaţilor nu poate oferi deocamdată decât o superbă privelişte asupra... fundului curţii. Acolo unde tradiţia românească, a lipsei canalizării, pune o frumoasă toaletă de lemn, sculptată cu modele naţionale. Vorba aia, să ai ce admira în timp ce...
Brand-ul nostru de ţară ar trebui să sune cam aşa: „Nu faceţi turism în România. Poate peste 20 de ani, dacă ne revenim”.
