Nula şi la gară!

Mi-ar plăcea să cred că e doar nai­vitate, dar eu, până la înlocuirea, demisia sau zburarea lui Piţurcă de la conducerea tehnică a Stelei, am crezut că fotbalul e doar un joc. De­sigur, unul care cu o simplă miş­care de şold te poate duce de la agonie la extaz, de la fericire la a­mărăciune, de la vis la realitate. Poa­te de aceea se spune că e un sport complet… Un joc „absurd”, după cum spunea un prieten, fiind­că 22 de oameni a­leargă după o minge ca după şansa vieţii şi, atunci când o prind, dau cu piciorul în ea. O dată, de două ori, de „n” ori, şi asta numai naivitate nu se mai numeşte. Pentru mine, stadio­nul de fotbal este locul în care, pe vremea odioasei dictaturi şi a soţiei sa­le, trăiam la intensitate maximă ten­siunea derby-urilor. Astăzi este locul unde te duci să-ţi desăvâr­şeşti bagajul de înjurături, de trivia­lităţi din re­per­toriul audio sau print după bannere care ar trebui să poar­te bulină ro­şie şi după ora unu din noapte. Mis­­terul strigăturilor cu trimitere ini­ţială la UE, să spunem, putând fi des­cifrat din prima chiar şi de un surdomut! Este locul unde, acum, ce vede tot satul nu vede bărbatul. Şi discutăm aici de aranjamentele stri­gătoare la cer văzute de o ţară întrea-gă, dar neluate în seamă de Fede­ra­ţie, Ligă, Asociaţie, Sfatul Bătrânilor, Stabor, Sobor, Comitet etc.
Interzis am rămas şi eu atunci cånd cur­geau zecile, sutele de mii de euro, mi­lioanele de euro, chiar şi hecta­re­le de pământ în defunctul paradis imobiliar de la buza Bucureştilor precum mărgelele pe mătăniile cu care Gigi a încercat (la un moment dat) fără niciun efect să scape de isteriile ver­ba­le şi de fumat. Sau vice­versa. A­cum Gigi şi Piţi vor să scape unul de al­tul. Dar spun că sunt prieteni, că de-aia se înjură câ­teodată, din a­mi­ci­ţie. Firesc, fiind­că „prietenia” ce­lor doi are ce­va slinos, mercantil, de pus pe ta­rabă. S-au cunoscut con­form zi­ca­lei româ­neşti „bună ziua, dă-mi to­po­rul!”, motivul alătu­rării celor doi fiind de la bun început pu­nerea ba­ze­lor nu unei prietenii durabile, ci a unei „case de amanet” nu neapă­rat sentimental.
Scandalul de la Steaua este depar­te de a se fi încheiat, de aceea nu reţin decât extraordinara abilitate a lui Ilie Dumitrescu. Nu ştiu cum este ca an­trenor, dar ca psiholog a mutat excelent. Venirea la club aproape necondiţionat şi cu un salariu simbolic de un leu, prin antiteză cu pretenţiile ex­orbitante (doar pentru necunoscă­tori) cerute de Piţurcă, îl plasează pe fostul an­trenor de la Salonic într-o postură pe care tot aurul (şi hec­ta­rele, şi eu­roii, şi clauzele şi contracte­le) din lume nu ar fi reuşit-o.  
Culmea, zilele astea a mai izbucnit un scandal, aproape identic, dar în plan politic, nu sportiv. Avem de-a fa­ce (culmea!) tot cu un Victoraş ne­mulţumit, gata să sară la gâtul „celui care l-a făcut om”. Este vor­ba despre scandalul Geoană - Pon­ta şi despre declaraţiile primului, de­claraţii făcute în cel mai pur stil „Gigi” posibil. Adi­că insinuante, în coadă de peşte, la limita chemării la tribunal, dar suficient de clare pentru a induce anu­mi­te idei auditoriului. Sau presei. La supărare, Geoană îi aduce aminte ac­tualului şef al PSD că el l-a pus a­colo unde l-a pus, pe el şi pe tot neamu’ lui. Oare ce târguieli s-or fi pur­tat? Oa­re ce garanţii au fost de­puse aco­lo? Să fi pus doctrina partidului, cum că va rămâne neştirbită la câte palme peste bot va lua? Du­pă modelul Gigi-Piţi sunt sigur că nu peste mult timp vom afla cine ce a ce­rut, cine ce a oferit şi, mai mult ca sigur, cine ce a luat.
În timpul „revelaţiei”… suferite pe par­­cursul disputei de la Clubul Steaua, primul lucru care mi-a venit în minte a fost „nula na nula”. Am ales expresia bulgară pentru că, în a­fară de zero la zero, sugerează - dacă treci pragul tra­ducerii literare într-o semantică per­sonală - şi o egalitate absolută în nulitate, situaţie care se regăseşte, iată, din păcate, în toate segmentele vieţii publice de la noi. Şi exemplele sunt departe de a se fi epuizat…