Cel mai tare îţi doreşti un elicopter nu când eşti bogat şi plictisit, ci atunci când eşti sărac şi prins în coloană. Bine, merge şi un covor fermecat care să te ia pe sus, cu tot cu maşină, şi să te treacă peste staţia de taxare şi podul Cernavodă, direct spre luminile înşelătoare ale litoralului românesc.
Fireşte, elicopterul nu vine, oricât te-ai ruga pentru el. Poate şi pentru că Sfåntul Ilie, singurul personaj ceresc cu licenţă de pilot, are o părere proastă despre aparatele de zbor mai grele ca aerul. Dar divaghez. Adevărul e că anul acesta criza s-a terminat la coadă. La coada monstruoasă din fiecare weekend, pe drumul spre mare, unde lumea care n-are bani se duce să-i cheltuiască repede, repede, în două zile scurte şi parcă lipsite de nopţi.
Tocmai în acest context nu m-a surprins vestea că PIB-ul a zvâcnit un pic în al doilea trimestru, faţă de primul. Suntem în groapă, găleată, dezastru, zic experţii la televizor. Suntem în acelaşi timp la coadă la maşini (vânzări mari în iulie, 10.000 de bucăţi, aproape de vremurile normale), la exporturi (trăiască Dacia şi Nokia), la instalat mori de vânt (ba chiar ne şi batem pe teren la Cogealac pentru asta, cu arma în mână). Suntem aproape de dezastru, şi, ca de fiecare dată în istoria României, dezastrul cade în weekend şi nu mai rămâne nimeni în oraş să-l bage în seamă.
Tocmai de aceea nici n-au mers marile proteste sociale (puse la cale de sindicalişti nervoşi că nu le merge ABS-ul la Bentley!). N-au mers pentru că toată lumea ştie că în România nimeni nu trăieşte cu adevărat din salariu, cu excepţia fraierilor, care nici nu demonstrează, nici nu votează. Practic, trebuie să dai cu tunul să găseşti un protestatar veritabil, supărat cu adevărat pe ceva. Restul sunt simulanţi într-o ţară ca o mare scenă, pe care jucăm cu toţii comedia vieţii grele, că tot avem timp, la aşa serviciu uşor.
Tocmai de aceea îmi permit să fiu cel mai mare optimist de pe strada mea. Sigur, probabil că mă ajută şi substanţele pe care mi le-au pus doctorii în perfuzie, după ce mi-au înşurubat piciorul rupt la loc (mulţumesc, Spitalul Floreasca!). Dar chiar şi fără el, tot nu pot să trec de întrebarea care mă macină de când a venit vara şi-am văzut carul cu dansatorii vii de la Bellagio făcând reclamă prin staţiunea Mamaia, în genul carnavalului de la Rio. Şi anume: înţeleg că e criză, dar, totuşi, cum o recunoaştem s-o pozăm? Se întâmplă undeva, la o oră fixă, şi după aia ne vedem de treabă? Şi, mai ales, cum facem s-o depăşim dacă nu ştim în ce maşină merge? O fi in aia cu girofar şi geamuri negre?
Bine, hai să fim serioşi. E naşpa peste tot. Dar vreau să vă ridic un pic moralul: gândiţi-vă că fără criza asta acum eram cu toţii milionari plictisiţi, sorbind cu scârbă şampanie pe Coasta de Azur! Toţi, fără excepţie, pierduţi în cea mai tristă viaţă cu putinţă: aceea în care n-ai pe cine invidia.
Curaj, deci, români: criza începe să se termine pe podul Cernavodă şi ia sfârşit cu adevărat pe yacht-ul lui Remus Truică.
Ce mai, suntem salvaţi! Rămâne doar să recunoaştem.
