Pledoarie pentru optimism

O să fie foarte rău. Mult mai rău decât până acum! Tot felul de „clarvăzători” spun asta pe un ton misterios şi doar foarte puţini dintre ei, profesioniştii economiei, explică motivele ce-i determină să afirme că fiara încă nu şi-a arătat decât primul rânjet. Pe profesionişti îi ascult şi îi cred că anticipează corect etapele crizei româneşti. Numai că tocmai ei sunt cei care afirmă că nu pot avea certitudini, pot doar să creioneze atât scenariul cel mai negru, cât şi pe cel mai roz. Şi le prezintă pe amândouă publicului. Ce ne facem însă cu toţi „pricepuţii“ care inundă ecranele televizoarelor anunţând apocalipsa? Putem să nu-i ascultăm, dar, undeva în suflet, deja diavolul spaimei şi-a făcut loc şi sapă.
Nimeni nu mai cheltuieşte, şi majoritatea se duc deja la serviciu cu teama că aceea e ziua concedierii. Oamenii care reuşesc să-şi mai plătească ratele la bancă îşi fac cruce în faţa ghişeului: am trecut hopul şi luna asta! Panica se instalează încet în toate cotloanele ţării. Iar o naţiune în panică nu are
cum să se salveze fără pagube foarte mari. Dintr-o clădire aflată în flăcări scapă cei care reuşesc să mai gândească logic şi să nu se calce în picioare cu cei care aleargă fără direcţie. Şi mai scapă cei salvaţi de pompieri. Făcând paralela cu România, locuitorii sunt bezmetici şi panicaţi, iar pompierii guvernamentali sunt la prima lor intervenţie - se împiedică, sunt luaţi pe sus de furtun, se ceartă între ei, mai plânge câte unul într-un colţ…
mă rog, cunoaşteţi realitatea. Aşadar, în pompierii de la Guvern nu ne putem pune speranţe. Rămâne diminuarea panicii ca ultimă şansă pentru
a mai salva ceva. Şi atunci vă îndemn: cumpăraţi în continuare - din banii voştri se ţin locuri de muncă şi economia încă se mai târâie. Diminuaţi costurile pe cât posibil, dar nu stingeţi lumina de tot!
Măcar un bec... cât să sperie hoţii care atacă tocmai locuinţele cu aspect părăsit. Şi, mai mult decât orice, credeţi în voi. Când toate merg prost
şi aproape că dai faliment, nu lacrimile te salvează, ci doar încrederea că ai căzut destul şi acum e momentul să te ridici. Se poate şi mai rău? Posibil. Dar sigur se poate şi mai bine!