Greu de rezumat romanul lui Nichita Danilov. Greu de re­zu­mat ca acţiune. Comentâ­n­du-l pe a patra copertă, Bogdan Creţu găseşte termenul cel mai potri­vit: polifonic. Dar şi cel găsit de Antonio Patraş - carte labirint - e perfect justificat. Vocile naratorilor sunt numeroase, cele ale per­sonajelor de asemenea, timpul şi spaţiul nu contează ca repere pentru na­vigaţia în acest arhipelag de întâmplări diverse. Termenul de roman este oarecum abuziv sau, mai bine, găsit ad-hoc pentru că volumul „trebuia să poarte un nume”. Măcar cele trei cărţi care compun opera („Andro­gi­nul”, „Ambasadorul invizibil” şi „Sosiile”) îşi pot revendica o certă autonomie chiar dacă sunt legături (in)vizibile între ele şi o eviden­tă unitate stilistică. Nu există însă o unitate de subiect şi construcţie, romancierul-poet se lasă efectiv în voia inspiraţiei şi adună epi­soa­de de tot felul pe care nu se preocupă în mod special să le unească, să le imbrice într-un mo­zaic unitar. Cum romanul nu e tocmai uşor de urmărit, cititorul e tentat şi o poate fa­ce cu succes de a citi părţile, capitolele şi chiar unele fragmente în altă ordine decât cea în care au fost (dez)ordonate de roman­cier. Poveştile ascund în ele alte poveşti, sertarele se deschid mereu şi lasă vederii alte sertare. Astfel, în finalul părţii a treia care este cea mai unitară având şi un singur capitol: „La Preşedinţie. Letinski & Kuzin” (e vor­ba de o ficţională preşedinţie a Rusiei de du­pă 1989), la subcapitolul XXXIV, preşedintele îşi aprinde o havană şi îi spune consilierului său Kuzin o poveste cutremură­toa­re, ce se întinde şi în subcapitolul XXXV. Povestea a doi fraţi letoni dintre care unul, Monte­vi­dius, ucide un câine şi îl mănân­că sub formă de răcituri, apoi pe propria sa mamă a cărei carne o consideră sfântă şi la consu­ma­rea căreia îi invită şi pe miliţienii veniţi să-l aresteze. Montevidius va muri în­tr-un spital de psihiatrie mân­cându-şi excrementele, dar victima colaterală va fi fratele său La­­vi­nius, care va fi torturat pentru că avea sub pernă fotografia familiei imperiale Romanov. Va ajunge şi el la balamuc, fiind eliberat după destrămarea imperiului bolşevic. Aflăm la final, odată cu Kuzin, că Lavinius este Alexei, personaj ce pare o sosie a lui Alioşa Karama­zov şi pe care îl întâlniserăm mult mai devre­me, capitolul al doilea din cartea a doua fiindu-i dedicat şi purtându-i numele. În subca­pi­tolul XXXVI revenim la Lein, naratorul prin­­cipal, care spune povestea lui Letinski şi pe-a lui Kuzin ascultat de autor, narator el în­suşi al întâlnirii sale cu Lein, undeva pe un ţărm întunecos al Irlandei. Cititor, fie te rătă­ceşti cu bunăştiinţă în labirintul lui Danilov, fie vrei să te ţii de un fir al Ariadnei care nu prea există şi, iritat sau fascinat, renunţi la ieşire. Oricum, fragmentele luate în ele însele au o remarcabilă forţă, denotă un viguros ta­lent de povestitor, fantezie dezlănţuită şi sunt niş­te pietre de peş înşirate pe un fir în­câlcit, în­câl­cit. Pe urmele celor doi critici care prezin­tă romanul pe copertă şi ale postfaţ­ato­ru­lui său, romancierul Radu Aldulescu, consider că „Ambasadorul invizibil” (Editura Po­li­rom) este cel mai bun roman al lui Nichita Danilov.