Când ai trecut deja de a doua lună de vacanţă, munca îţi pare o chestie ridicolă. Cum adică sa te duci în fiecare zi, la o oră fixă, într-un acelaşi loc? Ce rost are? Cine a inventat chestia asta şi de ce nu l-am pus la stâlpul infamiei, în loc să-i urmăm exemplul? De ce nu l-am ars pe rug şi călcat cu plugul (prima invenţie a omenirii care a presupus program, fişă de pontaj şi, în general, şefi)?
E prima oară din liceu când mi se întâmplă chestia asta şi deja regret că n-am încer-cat-o mai devreme. După prima lună am dobândit tabieturi: cafeaua de dimineaţă ţine cam o oră şi vreo cinci ţigări. Prânzul apare în jurul orei 4 şi, pe lângă hrană, include şi vreo 250 de pagini de reviste şi cărţi despre mari exploratori şi oameni de ştiinţă romantici, în mod clar fără nicio treabă, ca şi mine. Seara se încheie după 2, când toată lumea din casă (oameni responsabili) doarme de mult, cu gândul la muncă.
Urât cuvânt! Nu e de mirare că un derivat al ei, vorba „muncit“, are mai degrabă sensul de chin, de suferinţă. Munca, în toate versiunile ei, chiar şi acelea bine plătite (am trecut prin asta, tot e naşpa), îmi pare acum o convenţie socială depăşită, bună de mototolit şi aruncat la coşul de gunoi al istoriei. Iertaţi-mă pentru acest clişeu, însă ar fi însemnat să muncesc ca să fiu mai original şi chiar nu e cazul!
Am prieteni care îmi spun că lor nu le place să stea în vacanţă prea mult, că îi stresează gândul la serviciu, treaba care a rămas nefăcută în urmă, cariera neiertătoare care trebuie îmbunată cu sacrificii umane, întocmai ca zeii de altădată. Până acum două luni îi înţelegeam perfect, legat şi eu, ca Ulise, la catargul navei slujbei, atent să nu mă distragă niciun cântec de sirenă şi nicio cale mai uşoară. Acum nu mai pot pricepe nimic din asta: de ce să te chinuieşti în fiecare zi pentru un lucru care poate fi aruncat la gunoi (desfăşurătoarele), şters (casetele), uitat (cam toată munca de fiecare zi), la cinci minute după genericul final? De ce să-ţi închipui că asta duce undeva, când e limpede că singurul drum veritabil e acela pe care porneşti singur, într-o zi de vară, când ridici velele şi te întrebi dacă s-o iei spre Balcic sau Eforie?
Acum, sigur c-o să-mi spuneţi că e de-a dreptul enervant să citeşti confesiunile unui pierde-vară, care probabil îşi poate permite să facă un salt în golul vacanţei, pentru că undeva mai jos e salteaua cu bani care să-i amortizeze căderea. Ei bine, m-am uitat şi nu e nimic acolo. Nici calendarul nu mă sperie, pentru că nu l-am mai deschis de mult. Ştiu sigur că toamna nu va veni niciodată şi nici SMS-urile de la bancă, acelea cu rata nu sunt pe bune. Ştiu sigur, pentru că în lumea vacanţei fără limită nu există nici datorii, nici datorie şi niciun fel de legături. E singurul loc în care omul poate fi liber, aşa cum l-a lăsat natura. Sigur, era bun şi-un copac gratis din când în când, să-ţi iei singur merele din el. Dar chiar şi fără, timpul care se scurge încet îţi ţine de foame, iar marea îţi dă un orizont cu mult mai bun decât acela din powerpoint-urile de marketing.
Tocmai de aceea îndrăznesc să vă recomand să vă lăsaţi, vorba poetului, dracului toate interesele şi să plecaţi în vacanţă, fără să spuneţi nimănui unde vă duceţi, de ce şi până când. Eu vă aştept acolo, îmbrăcat cu nişte blugi rupţi şi-o pălărie de paie galbenă la origine, cu undiţa în mână şi nicio râmă în cârlig.
În fond, n-am de ce să prind pe nimeni, nici măcar un peşte. Ştiu cum e viaţa în cârlig!
