„Evaluarea noastră arată că toate criteriile au fost îndeplinite, cu excepţia arieratelor, ţintă care a fost ratată şi până acum”, a de­clarat săptămâna trecută, la sfâr­şitul vizitei în România, Jeffrey Franks, şeful misiunii FMI. El a a­dăugat că va putea cere o nouă derogare pentru România în privinţa arieratelor doar dacă se vor vedea eforturi "serioase" pentru rezolvarea acestei probleme. De altfel, ca o precondiţie ca revi­zuirea acordului să fie aprobată de board-ul FMl, Guvernul trebuie să plătească 1,9-2 miliarde de lei din arierate.
Cu o săptămână înainte de conferinţa FMI, ministrul finanţelor, Sebastian Vlă­des­cu, a recunoscut că „la ni­velul arieratelor nu s-au făcut pro­grese pe primul semestru“. În-trebat dacă în aceste condiţii Finan­ţele vor cere o nouă derogare, el a răspuns „normal“. De la începutul acordului stand-by cu România, în mai 2009, Guvernul a cerut derogare pentru ţinta de arierate la fie­ca­re evaluare, nereuşind să se în-ca­dreze în valorile trimestriale asumate. Calendarul privind ţintele de arierate negociat cu FMI în luna fe­bruarie stabilea reducerea stocului până la 1,27 miliarde de lei la finele lui martie, la 1,09 miliarde de lei la jumătatea anului, 810 milioane de lei după primele nouă luni şi 480 de milioane de lei la sfârşitul anului. Arieratele la buget ar trebui eli­minate în totalitate până la finele lunii aprilie 2011, când e stabilită şi închiderea programului cu FMI.

Arieratele maschează deficitul real
În condiţiile în care arieratele se tot reduc de doi ani încoace, dar sto­cul lor e din ce în ce mai mare, FMI n-ar trebui să spună că „pr­o­gra­mele sunt adecvate atingerii ţin-telor ma­jore din program. (...) Toa­te criteriile au fost îndeplinite (...) cu excepţia arieratelor”. Asta fiind­că arieratele nu constituie o ches­tiu­ne marginală, ci prin­cipala pro­ble­mă, care denatu­rea­ză întreaga secvenţă economică.
De asemenea, ministrul Vlă­des­cu afirmă că, în ciuda înrăutăţirii perspectivei de scădere economică la 1,7-1,9%, ţinta privind deficitul bu­getar din 2010 va rămâne ne­mo­dificată, la 6,8% din PIB. Dar aceasta e o declaraţie mai mult politică, da­că Finanţele nu-şi plătesc furnizorii privaţi, făcând arierate, şi zic la unison cu FMI că-şi ating ţinta de deficit. Mergând pe această cale, la anul Ministerul Finanţelor poate să nu facă deloc deficit bugetar, e suficient să aibă arierate mari, şi aceas­tă „inginerie” are meritul că nu se numeşte încetare de plăţi.
Dar, mai mult decât atât, FMI, cel cu programele adecvate atingerii ţintelor, este cel pe expertiza căruia merge Comisia Europeană (CE) pentru a elibera tranşele de împrumut către România. Şi CE e chiar principala instituţie interna­ţio­nală care finanţează deficitul bu­getului româ­nesc, pentru că banii FMI consoli­dează rezerva valutară a BNR. Iar potrivit metodologiei UE, în deficitul bugetar intră şi arieratele.
Deci, în ciuda expertizei FMI, ca­re susţine că toţi parametrii ma­jori sunt în regulă, şi a angajamentului lui Vlădescu că ţinta de 6,8% din PIB rămâne bătută în cuie, CE observă că deficitul bugetar calculat potrivit metodologiei ESA 95 creş­te. În această situaţie ar trebui să ia la întrebări atât expertul, cât şi debitorul, fiindcă altfel s-ar putea să fie chestionată însăşi Comisia de propriii contribuabili: dacă programele sunt adecvate, de ce se majorează deficitul?

Feriţi-vă de (unii dintre) contractorii statului!
Dar haideţi să-i lăsăm pe nemţii, francezii şi olandezii care ne împrumută prin intermediul CE şi să vedem care sunt principalele inconveniente ale arieratelor pentru ro­mâni. Ministerul Finanţelor încear­că, practic, cu ajutorul arieratelor, să mute încetarea de plăţi de la stat în sfera privată, ceea ce blochează economia. Iar mai apoi nişte companii pe care criza în sine n-a reuşit să le doboare sunt nevoite ca, în lipsa banilor achitaţi pentru bunu­rile şi serviciile oferite statului, să se închidă şi să-şi trimită oamenii în şomaj. De fapt, nici nu e nevoie de un „contact” direct cu statul, ci e suficient să fi avut afaceri cu o altă firmă care nu şi-a primit banii de la stat. Iar apoi, ca urmare a disponibilizărilor şi a falimentelor, recesiu­nea se amplifică. Ea poate ajunge practic la oricât, la -3%, cât au proiectat cei mai pesimişti analişti din bănci, la -5,5% cât a previzionat „Săp­tă­mâna Financiară”, sau chiar la minus 7-8%... e o funcţie care are variabila în lipsa de înţelegere şi pricepere a Guvernului.

Scheletele din dulap se răzbună
Şi ca să fie totul foarte clar, trebu­ie spus că nu suntem primii care am sesizat această problemă. În luna mai, când Guvernul îşi evalua dato­riile neachitate faţă de firmele contractoare la circa 1,7 miliarde de lei, iar patronatele susţineau că vo­lumul acestora este de peste trei ori mai mare, ţinând cont şi de restan­ţele la rambursările de TVA, a ieşit să facă lumină în chestiunea res­­pec­tivă în­suşi guvernatorul BNR, Mu­gur Isă­res­cu. Potrivit acestuia, „pro­misiu-nile făcute până acum de gu­ver­nanţi că vor creşte veniturile până la 39% din PIB, o­biectiv ratat în nenumă­rate rân­duri, nu pot fi catalogate de­cât mincinoase". Cheia problemei este de­ficitul bugetar, care ar putea ajunge la 10% din PIB, în acest an, fără mă­surile cerute de FMI. „Puteţi să calculaţi singuri. Scă­deţi din 40% circa 30% cât sunt veniturile şi ve­deţi unde se duce de­ficitul. Defi­citul bu­getar poate să aibă variaţii, dar dacă îţi atingi ţinta cu arierate ale statului este cea mai proastă soluţie. La fel de proastă este şi tăie­rea investiţiilor. Ca­paci­tatea de sti­mulare a econo­mi­ei se diminuează".

Au vrut să ne păcălească să consumăm
Pentru cine nu şi-a dat seama până acum, prognozele analiştilor, ale Guvernului şi ale FMI au mers de la creştere economică la stag­na­re, până în zona de scădere mode­ra­tă, pentru a manipula aşteptă­rile românilor. Altfel spus, experţii au încercat să nu sperie o populaţie prăpăstioasă, care se abţine de la consum. Din păcate însă, recesiu­nea nu-şi are principala cauză într-un popor pesimist din fire, ci în arieratele Guvernului, care generează o cădere abruptă a economiei. Cu alte cuvinte, atunci când eşti şomer ca urmare a măsurilor eronate ale Executivului, care au lovit mediul de afaceri, în loc să-l elibereze în perioada de criză, e chiar greu să fii optimist. 

Compensaţii pentru medicamentele multinaţionale
„Am văzut progrese la nivelul autorităţilor locale. Aici au fost adoptate măsuri prin care ar trebui să fie stopate noile arierate, însă stocul de arierate nu a scăzut. Înainte de a merge la vot, în 2009, Guvernul trebuia să facă o plată de două miliarde de lei, în special în sectorul de sănătate", a spus Jeffrey Franks, şeful misiunii FMI. În 2009, medicamentele compensate au „costat” statul un miliard de euro, iar după cum se ştie cea mai mare parte a lor provine din import.

Guvernul Boc n-a inventat roata... datoriilor!
Şi în perioada Marii Crize din anii ’30 statul a contractat credite pentru a plăti pensii vârstnicilor şi salarii bugetarilor ori pentru a compensa repatrierea inves­ti­ţiilor străine. Convertibilitatea leului a fost susţinută până în mai 1932, cu mari sacrificii. Statul român şi BNR au contractat, în repetate rânduri, noi împrumuturi pe pieţele străine, pentru a achita serviciul datoriei externe şi a menţine stabilitatea leului. În intervalul 1931-1932, statul a angajat credite noi de 1,84 miliar­de de franci francezi, 70 de milioane de franci elveţieni şi 5 milioane de florini olandezi, dar epuizarea rezervelor de mijloace de plată străine a determinat suspendarea de facto a convertibilităţii leului, începând cu 17 mai 1932, prin concentrarea întregului comerţ cu valute la BNR şi stabilirea cursurilor de cumpărare şi de vânzare a acestora de către institutul de emisiune. În acelaşi timp, la 12 august 1933, Guvernul a suspendat achi­tarea datoriei externe.

Întoarcerea la clasici
Obiceiul statului romån de a face arierate este unul care datează din perioada interbelică. Iată ce spunea, în noiembrie 1934, Mircea Vul­că­nescu, directorul Datoriei Publice, într-un articol publicat în revista „Criterion”: „Criza mondială a secat complet izvorul împrumuturilor. Ce putea face statul în acest caz, decât să încerce să-şi sporească veniturile, să oprească investiţiile sau să reducă cheltuielile curente? Statul a încercat, pe rând, toate aceste soluţii. Impozitele au fost împinse la limita capacităţii de impunere a contribuabililor, investiţiile s-au oprit, cheltuielile s-au redus de mai multe ori. Reorganizarea pe baze mai modeste a aparatului de stat implica renunţarea statului la misiunea s-a naţională de tutor al burgheziei indigene. Ce putea face statul, în acest caz, decât să continuie să se împrumute pe sub mână? Dar cui? Nemaiputându-se adresa direct pieţei financiare, statul a recurs la împrumutul deghizat către proprii lui slujbaşi şi furnizori, cerându-le servicii şi mărfuri fără plată imediată. A născut astfel o datorie flotantă, care se cerea consolidată”.