Ionuţ Dumitru a fost ales în luna iunie preşedinte al Consiliului Fiscal, de către cei 5 membri ai acestuia. Consiliul Fiscal este un organism independent, cu rol in cea mai mare parte consultativ, creat prin legea responsabilităţii fiscale cu scopul de a consilia Guvernul privind sustenabilitatea politicii fiscal-bugetare pe termen mediu şi lung. Membri Consiliului Fiscal au un mandat de 9 ani. Ceilalţi membri ai Con­si­liului sunt Lucian Liviu Albu, director al Institutului de Prognoză Eco­no­mică ,Tatiana Moşteanu, decan al Facultăţii de Finanţe, Asigurări, Bănci şi Burse de Valori din cadrul ASE, Răzvan Victor Stan­ca, economist principal Direcţia Studii şi Publicaţii din cadrul BNR, şi Silviu Marius Şeitan, de la Institutul Bancar Român.
În interviul acordat SFin, Dumitru susţine că, din cauză că n-am avut deficite mici înainte de criză, acum suntem în situaţia de a fi în con­­tinuare prociclici. Şi acest fapt vine pentru că „nimeni nu fi­nan­ţează o ţară cu deficite foarte mari, mai ales în perioada de criză, în con­diţiile în care venim cu o «zestre» de deficit bugetar foarte mare din pe­rioa­da de boom economic”, conchide economistul.

Aţi declarat de curând, în calitate de şef al noului Consiliu Fiscal - organism care sfă­tuieşte Guvernul -, că atunci când nu veţi fi de acord cu o decizie a Executivului legată de politica fiscală veţi avea grijă ca vocea dv. să se facă auzită. Ce părere aveţi despre majorarea TVA?
Rolul acestei instituţii independente, prin mandatul său legal, este de a sprijini activitatea Guvernului şi a Parlamentului în cadrul procesului de elaborare şi derulare a po­li­ticilor fiscal-bugetare, pentru a asi­gura calitatea prognozelor macroeconomice care stau la baza proiec­ţiilor bugetare şi a politicilor fiscal-bugetare pe termen mediu şi lung. Membrii Consiliului Fiscal îşi exer­cită mandatul potrivit legii şi nu so­licită sau primesc instrucţiuni de la autorităţile publice ori de la orice altă instituţie sau autoritate. În principal, Consiliul trebuie să ofere o opinie independentă despre cât de sustenabilă este politica fiscal-bugetară pe termen mediu şi lung.
În orice manual de macroecono­mie nu este recomandat să crească taxele în perioade de recesiune economică, o astfel de măsură fiind prociclică, adică adânceşte recesiu­nea.
Prin definiţie, rolul politicii fiscal-bugetare trebuie să fie unul contraciclic, adică să fie prudentă (defi­cite mici), să pună o frână atunci când economia creşte peste poten­ţia­lul său şi este supraîncălzită şi să-i ofere un stimul (deficite mai mari) când a ajuns în recesiune. Astfel se atenuează fluctuaţiile ciclului economic. Pentru că n-am avut deficite mici înainte de criză, acum suntem în situaţia de a fi în continuare prociclici. Şi acest fapt vine în situaţia în care nimeni nu finanţează o ţară cu deficite foarte mari, mai ales în pe­rioada de criză, în condiţiile în care venim cu o „zestre” de deficit bugetar foarte mare din perioada de boom economic. Din prociclicitatea politicii fiscal-bugetare nu se poate ieşi prea uşor. Avem astfel şi explicaţia de ce fluctuaţiile ciclului economic sunt mari în România.
Însă trebuie să înţelegem şi circumstanţele în care a crescut TVA în România. A venit să contrabalanseze decizia Curţii Constituţionale de a nu se reduce pensiile şi în contextul necesităţii urgente de a reduce de­fi-citul bugetar. Deficitul  bugetar ar fi crescut fără măsuri corective către 9-10% din PIB, un nivel total nefinan­ţabil în condiţiile actuale.

Guvernatorul BNR observa de curând că, din punct de vedere constituţional, Ro­mâ­nia este un stat social, dar veniturile bugetare sunt
corespunzătoare unui stat minimal. „Această chestiune trebuie să o rezolvăm. În definitiv, bănuim cu toţii unde sunt răspunsurile. Nu neapărat într-o evaziune fiscală în înţeles că ar fi ilicit”, a adăugat Isărescu. Unde sunt răspunsurile?
Într-adevăr, România are cheltuieli bugetare de aproape 40% din PIB, nivel specific unui stat social, dar are venituri de doar 31% din PIB, foarte mici (cele mai mici UE). Aşa ceva este total nesustenabil. Dacă vrem să rămânem stat social, trebuie să reu­şim să creştem substan­ţial veniturile bugetare, dar să şi rezolvăm proble­mele pe partea de cheltuieli buge­tare. Problemele prin­cipale ale bugetului sunt în primul rând pe partea de cheltuieli şi ţin de nivelul facturii sociale şi de eficienţa cheltuielilor. În ceea ce priveşte partea de venituri buge­ta­re, trebuie acţionat în sensul redu­cerii evaziunii fiscale, elimină­rii ex­cepţiilor şi creşterii bazei de im­po­zi­tare (probabil că la acest aspect se referea domnul guvernator), re­ducerii numărului de taxe (simplificarea sistemului de taxe) şi reduce­rii costului de administrare a lor. În plus, redevenţele încasate de stat pen­tru exploatarea resurselor naturale şi impozitele pe proprietăţi imo­­biliare sunt relativ mici în compa­ra­ţie cu media UE. Pe de altă parte, ni­velul contribuţiilor la asi­gurările sociale e relativ ridicat în România. Avem însă, în primul rând, o proble­mă de colectare pe partea de venituri. Spre exemplu, Bulgaria colec­tea­ză 12% din PIB venituri din TVA, cu o cotă de 20% de TVA. Noi aveam o cotă de TVA de 19% şi am colectat sub 8% din PIB, în condiţiile în care avem o structură a eco­no­miei relativ similară celei a Bulga­riei. Asta în­seam­nă că avem, probabil, o evaziu­ne pe TVA semnificativă.

În aceeaşi idee, a problema­ticii care frământă banca centrală, aş vrea să vă întreb: ce este şi cu ce se mănâncă deficitul structural?
Pentru a determina deficitul structural, trebuie să luăm în calcul că în perioada de ascensiune economică există venituri care cresc ciclic, însă scad atunci când economia intră în recesiune. De exemplu, când ai creştere economică rapidă şi consumul e foarte mare, veniturile din TVA sunt mari. Dar ele nu sunt permanente. Au un caracter con­junc­tural pentru că, atunci când se intră în recesiune, acestea scad.
Când angajăm cheltuieli permanente (de tipul salariilor şi pensiilor) care nu depind de ciclul economic, bazându-ne pe venituri ciclice, avem o problemă. Atunci când calculăm de­ficitul structural trebuie să ajus­tăm şi să vedem care venituri sunt cu caracter permanent (componenta structurală) şi câte sunt ciclice (de­pind de ciclul economic), pentru a de­termina exact pe ce venituri mă pot baza acum, dar şi în viitor, când economia va intra în faza de declin a ciclului economic. Pe partea de cheltuieli, cea mai cunoscută componen­tă ciclică este cea cu ajutorul de şo­maj, care e mică atunci când eco­no­mia creşte, şi mare atunci când eco­no­mia e în scădere. În final, trebuie să calculăm deficitul compa­rând veniturile şi cheltuielile structurale. De aici extragem deficitul structural.  
În 2008, deficitul structural a fost de circa 8,5% din PIB, mult peste cel efectiv de 5,4% din PIB, iar în 2009 a fost de circa 7,5% din PIB, sub cel efectiv de 8,3% din PIB (standarde ESA 95). Problema României este că şi în perioada de ascensiune econo­mică, deşi am văzut deficite buge­ta­re efective de unu-două procente, de­ficitele structurale erau de 4–5% din PIB. Asta arată că politica fiscală era prociclică, exacerbând supraîn­călzi­rea economiei. Un deficit bugetar chiar redus poate ascunde de­zechi­li­bre majore dacă este asociat cu o su­praîncălzire a economiei.

Ce vă spune faptul că România are simultan unele dintre cele mai ample inflaţii, recesiuni şi deficite bugetare din UE?
Acest lucru arată că avem încă probleme structurale de rezolvat în economie, venite pe fondul unor ri­gidităţi importante şi că reformele structurale au fost întârziate. Criza economică a scos în evidenţă aceste probleme structurale, iar nevoia de a relua reformele, întrerupte în pe­ri­oada de ascensiune economică, este urgentă.

Cum vă explicaţi că, cu cât ne apropiem de data de adoptare a euro, mai mult ne îndepăr­tăm? În 2007 aveam doi indicatori din lista de la Maas­tri­cht pe care nu-i îndeplineam (inflaţia şi dobânzile la titlurile pe termen lung), din 2008 nu mai corespundem nici în privinţa deficitului bugetar, iar într-un viitor nu prea îndepărtat s-ar putea ca şi datoria publică să depă­şească limita de 60% din PIB.
Din perspectiva eforturilor de pregătire a adoptării euro, cele mai mari probleme la criteriile de convergenţă nominală le avem pe zona de deficit bugetar. Consolidarea fiscală care trebuie realizată e semnificativă şi necesită eforturi foarte mari din partea politicilor guvernamentale. Însă de progrese foarte mari este nevoie şi în termeni de con­vergenţă reală, pentru a putea pregăti economia să facă faţă exigenţelor unei zone monetare unice. În acest moment, obiectivul 2015 de adoptare a euro rămâne realizabil, cu eforturi foarte mari, deşi pare prea optimist. În plus, trebuie luată în considerare şi atitudinea statelor membre ale zonei euro în accep­ta­rea de noi membri, dată fiind experienţa recentă a Greciei şi a altor state cu probleme la nivelul datoriei suverane.

Cine contribuie mai mult la contracţia economică: firea pesimistă a românilor sau arieratele Guvernului?
Din păcate, arieratele faţă de sectorul privat, programate să scadă în cadrul programului de finanţare externă, au crescut şi sunt un factor de blocaj pentru sectorul privat. Deşi a fost un pilon important al acordului de finanţare externă, obiectivul de scădere a arieratelor a fost, din pă­cate, un eşec. Problema ariera­te­lor trebuie rezolvată urgent pentru că ele au impact negativ asupra me­diului privat, prin crearea de blocaj financiar. În plus, trebuie luat în considerare că arieratele ridicate vor pune o presiune suplimentară pe deficitul bugetar (metodologia cash) în trimestrele următoare, pentru că ele trebuie plătite mai devreme sau mai târziu.

Cum apreciaţi situaţia siste­mului public de pensii? Din calculele SFin reiese că persoanele care contribuie la respectivul sistem încasează la pensie mai puţin de jumă­tate din ceea ce au cotizat.
Cred că toată lumea trebuie să înţeleagă cum funcţionează siste­mul de pensii de stat. Contribuţiile nu se acumulează nicăieri, ci contri­buţiile salariaţilor de acum alimen-tează plata pensiilor pentru pensio­narii de acum. Nu are nicio legătură nivelul contribuţiei fiecăruia cu su­ma pe care o va primi atunci când va fi pensionar, pentru că ea nu se acumulează nicăieri. Contribuţiile fie­că­ruia au importanţă numai din perspectiva împărţirii resurselor actua­le, care se colectează la sistemul de pensii, dar resursele care alimen­tea­ză plata pensiilor de acum sunt re­prezentate de încasările din contri­bu­ţiile salariaţilor din prezent. 
Dacă vrem să ne asigurăm că pensia noastră va fi direct legată de contribuţii, trebuie să participăm la un fond de pensii administrat privat (pilonul 2 şi pilonul 3). Pilonul 1 (pen­sia de stat) nu este „fond” de pensii, fiind doar „buget” de pensii. Îmbătrânirea populaţiei este un fenomen real şi va afecta sistemele publice de pensii în toate ţările ci­vi­lizate. Astfel, alternativa participării la un fond privat de pensii devine obligatorie.