La prima vedere, ieşirea de miercuri seara, la TVR 1, a preşedintelui Traian Băsescu a fost o greşeală. Sau, în cel mai bun caz, o acţiune politică inutilă. S-ar putea ca, până la urmă, să rămână consemnată astfel. Îmi permit însă, măcar pentru întreţinerea iluziei că politicienii noştri mai şi gândesc, să cred că a fost un (nou) gest de sacrificiu. Lunile care urmează vor dovedi sau vor infirma această ipoteză.

De ce ar fi fost o gre­şeală?
Pentru că discursul preşedintelui a fost reactiv, resentimentar şi lipsit de soluţii pentru pro­blemele puse în discuţie. În plus, momentul ales, când oamenii încearcă să-şi câr­peas­că un concediu, a fost to­tal nepotrivit! Închi­puiţi-vă o familie ajunsă seara, într-o cameră de hotel, pornind te­levizorul pe TVR 1 şi văzân­du-l pe preşedinte spunând grozăvii despre pensii şi salarii!
Pentru un om politic, a fi reactiv este o greşeală principială. Omul politic trebuie să fie cel care creează agenda publică. La critici se răspun­de prin fapte, nu prin vorbe. Dacă până acum Traian Bă­sescu era de temut mai ales prin capacitatea de a contraa­taca, miercurea trecută s-a mărginit să contrazică critici sau observaţii de bun-simţ. A muşamalizat greşe­lile şi în­târzierile Guvernu­lui („pre­mie­rul a fost min­ţit!” - cine oare l-a minţit?), a evitat să răspundă în clar la întrebarea, repetată, dacă îl mai sprijină pe premier, a minimalizat exodul medici­lor şi a jignit, încă o dată, ca­drele didactice.
Cel mai prost, după păre­rea mea, s-au văzut resenti­men­tele preşedintelui. Nu ştiu cine îl consiliază în acest sens, dar obsesia de a da vi­na pe moguli, pe tonomate, pe oligarhi nu mai are efect, cel puţin la două segmente im­portante de public: cei mulţi şi afectaţi dur de mă­surile de austeritate şi cei, mai puţini, care trăiesc poli­ti­ca în mod raţional. Aceştia din urmă nu sunt suficient de mulţi ca să influenţeze votul, dar sunt cei care pe termen lung constru­iesc orizonturile de aşteptare reale ale naţiunii.
Aş adăuga un aspect de standard al comunicării. De o vreme, dl preşedinte joacă un teatru prost. Se face că nu ştie cum îl cheamă pe dl Ce­zar Corâci, îl confundă pe dl Nicolaie de la Braşov cu dl Niculae de la Teleorman şi vorbeşte despre dnii Vântu şi Voiculescu exclusiv cu po­re­clele Nuş şi Felix. Acest joc ieftin de a minimaliza criticii sau adversarii politici nu mai are niciun haz şi nu face decât să scadă prestanţa preşedintelui României.
În fine, singura chestiu­ne importantă pe care a spus-o preşedintele (de fapt, a repe­tat-o) este cea a deficitului bu­getar şi a ponderii uriaşe a cheltuielilor cu sala­riile şi pen­siile. În această problemă, sunt de acord cu Traian Bă­sescu. Structura deficitului şi mai ales prognoza pentru ur­mătorii ani sunt alarmante. Problema este că nicăieri, ni­ciodată, o asemenea situa­ţie nu se poate remedia doar prin tăie­rea cheltuielilor. Cu atât mai mult în cazul unui sistem complex, interconectat profund cu alte sisteme, aşa cum este economia Româ­niei. În afară de tăierile de cheltuieli, singura soluţie pe care au propus-o preşedintele şi Guver­nul a fost apelul la FMI.
Nu mă număr printre cei care diabolizează FMI-ul. Fi­reş­te, Fondul nu este o instituţie filantropică, dar în lu­mea bancherilor el oferă o bo­nitate fără de care Româ­nia s-ar descurca mult mai greu. Dar, în afară de acordul cu FMI, economia are nevoie de măsuri active, de investiţii guvernamentale, de atragerea unor tehnologii de vârf astfel încât să crească masiv veniturile colectate la buget. Or, preşedintele nu a spus nimic în acest sens. Poate că măsu­rile se află în pregătire la Gu­vern şi Traian Băsescu nu le ştie încă! Pen­tru binele naţio­nal, să sperăm că este aşa.
Prin urmare, aparent, toa­te cele de mai sus ar fi o suită de erori de tactică po­litică. Într-un moment ne­esen­ţial, preşedintele repu­ne în discu­ţie nişte mesaje demonetizate, reia atacurile la adversa­rii politici şi nu o­fe­ră nicio so­luţie. (Dacă facem abstracţie de extrem de multele referiri la pronia cerească!) Şi, atunci, de ce a făcut-o?

De ce nu ar fi o greşeală?
Toate cele enumerate mai sus acoperă, de fapt, slă­biciu­nile PDL şi în special ale gu­vernului Boc.
Să mai observăm că, du­pă căderea moţiunii de cenzură, PSD şi-a recalibrat ata­cu­rile strict pe ideea demiterii Gu­ver­nului, în timp ce Crin Antonescu şi PDL au rămas mai degrabă cantonaţi pe o poziţie antipreziden­ţială. Son­­dajele date publicităţii re-cent arată o creştere a ambelor partide de opoziţie, dar în special a social-demo­craţilor. În plus, ofensiva PSD se su­prapune peste cri­ti­cile unor lideri PDL la adresa propriului guvern. În vreme ce PNL pare a nu fi o preocupare ma­joră pentru democrat-liberali, ascensiunea PSD îi irită vi­zibil pe cei din Modrogan. Semnalul la care PDL a reac­ţio­nat cel mai puternic a fost acela că PSD ar putea obţine o ma­jo­ritate absolută în 2012. Con­secinţa  fost ideea bizară a lui Cristian Preda ca PDL să cedeze de bunăvoie guver­na­rea, urmată de creşterea presiunilor în partid pentru re­manierea Guvernului.
Am reluat aceste date pen­tru a evidenţia faptul că gu­ver­nul Boc este în acest mo­ment veriga slabă în triada care dă titlul acestui ma­te­rial. Preşedintele ştie că, dacă va cădea Guvernul, în partid va începe, firesc de altfel, o luptă pe funcţii. Iar în această luptă nu se vor înfrunta indivizi, ci grupări: cele care se văd şi acum, clar, în ieşirile publice. Iar confruntarea între gru­pări duce la facţionalizarea partidului şi, în cazul unei evoluţii defavorabile, la dezagregare.
Or, ceea ce a transmis Traian Băsescu în emisiunea de la TVR a fost tocmai un set de mesaje prin care îşi asumă, implicit, din nou, răspunderea pentru măsu­rile de austeritate luate de Guvern. Mesajul lui Traian Băsescu a fost: „Atenţie! Co­manda este la mine, nu la Boc, duşmanul este în exterior, nu în partid, redresarea va veni în măsura în care vă vedeţi de treabă şi nu vă certaţi pentru putere!”.
Dacă înţelegem astfel ie-şirea preşedintelui, totul ca­pătă un sens. Majoritatea parlamentară actuală func­ţionea­ză, iar o altă moţiune de cenzură nu va avea şanse reale decât în primăvara lui 2011. Partidele de opoziţie încă nu oferă o alternativă pozitivă la actualele măsuri de austeritate. Singurul punct slab este în partea cu redresarea.
Există iluzia că vor urma doi ani de redresare econo­mică în care PDL va recupera procentele pierdute în acest an. Vană iluzie! Chiar dacă e­conomia României va renaş-te ca Făt-Frumos, efectele creş­­terii economice nu se vor resimţi curând în buzu­na­rele oamenilor. Apoi, pri­mele e­fec­te pozitive vor fi concentrate către cei care nici azi nu se plâng: compa­niile transna­ţionale, firmele mari şi bine capitalizate, în general, cei bogaţi. La cei să­raci şi la sub­ţirea clasă mij­locie valul de bunăstare, dacă va fi!, va ajun­ge abia în doi-trei ani.
Mai mult, structura so­cială a ţării se va schimba mult. Şi nu mă refer doar la schimbările naturale genera­te de înaintarea în vârstă, ci mai ales la schimbările gene­rate de emigrare. O cercetare publicată recent arată că predispoziţia de emigrare este majoră în judeţele urba­nizate şi cu nivel ridicat de instruc­ţie, şi nu în judeţele cu şomaj ridicat, aşa cum ar fi de aşteptat. Cei care îşi doresc cel mai mult să emigreze sunt oa­meni instruiţi din Bucureşti şi din judeţele Braşov, Cluj, Ti­miş, Prahova. Adică persoane din bazinul electoral al PDL. Cel mai puţin doresc să emigreze per­soanele din Va-slui, Boto­şani, Teleorman, Bră­ila. Fără comentarii!
În concluzie, apariţia te­le­vizată a lui Traian Băsescu nu a fost făcută nici pentru pu­blicul larg, nici pentru zona mai restrânsă a celor interesaţi de „res publicae” şi nici măcar pentru cercul politicienilor. A fost un me­saj adresat activului PDL şi în special celor care manifestă o agresi­vi­­tate intraspecifică, să zic aşa! Chestiunea e că, şi cu a­cest gest prin care este apă­ra­tă uni­tatea PDL şi e ocrotit Emil Boc, preşedintele nu ofe­ră o soluţie, ci amână doar un dez­nodă­mânt (destul de) pre­vizi­bil: dezagregarea PDL.