Traian Chavez!

O cunoştinţă bună a mea, mare fan Fidel Castro, şi-a descoperit de curând o simpatie pe care nici el nu şi-o explică pentru Hugo Chavez. O fi prins drag de el fiindcă toată lumea îl contestă şi prietenul meu e „pe invers” de fiecare dată. Cert este că, buto­nând Internetul, a început nu numai să citească bazaconiile gen Venezuela Mare lansate de liderul de la Caracas prin intermediul emisiunilor în care gazdă, invitat, moderator şi special guest star este… aţi ghicit, tot Hugo Chavez. Până zilele trecute m-am gândit la el ca la o trăsnaie sud-americană cu farmecul şi nota ei de nonconformism. Dar iată că discursul ţi­nut la TVR de preşedintele Băses­cu mi l-a adus brusc în memorie pe omologul său venezuelean, cu umorul ciudat şi cu tot arsenalul de arme subliminale menite dacă nu să amuze, măcar să subjuge un auditoriu neprevenit.
Să o luăm pe rând. Întâi a fost povestea cu beţişorul… fermecat. Magistral! Tocmai în ziua în care preşedintele trebuia să apară la televiziunea naţională cu un soi de interviu-discurs despre starea naţiunii în relaţia cu Fondul Monetar Internaţional, tocmai în ziua în care ne pregăteam deci pentru o porţie bună de căscaturi în direct şi la o oră de vârf (erau întrunite toate premisele unei plicticoşenii de zile mari, post naţional aservit preşedinţiei de noua conducere, moderator fără întrebări adevărate la el etc.), tocmai în acea zi deci, iată că preşedintele se prezintă intempestiv la Spitalul Militar Central acuzând o… scărpinătură în ureche. Lasă, că pentru o vizită la spital presa ar trebui să afle din timp, oficial şi nu „pe surse”, ca să se înghesuie pe la gard, pe la ferestre, să prindă un instantaneu, dar pentru o atare consultaţie de regulă nu vine Mahomed la munte, ci invers, sosirea unui medic la Cotroceni fiind mult mai normală decât blocarea traseului Grădina Botanică-Calea Plevnei la o oră la care cei care mai au pleacă încă la serviciu. Poate deranjant pentru populaţie, dar un excelent exerciţiu de marketing pentru a vinde mai bine marfa ce urma a ne fi livrată, prin cablu şi antene de bloc, după masă. A urmat apoi discursul propriu-zis, cel care m-a dus cu gândul la Chavez. Acelaşi comportament, aceeaşi luptă a preşedintelui cu toţi, fiindcă nu a iertat pe nimeni, nici partidele de la putere, nici opoziţia, nici Parlamentul, nici Guvernul. Cu o singură excepţie: Boc (era iar să-i zic „domnu’”), pe care preşedintele dimpreună cu FMI îl plac. Şi este explicabilă această afinitate fiindcă Boc este tipul pretendentului ideal care ştie să se facă iubit de părinţi fiindcă aduce fata acasă şi devreme, şi neatinsă, şi plimbată numai pe unde au vrut ei. Deşi fata ar fi vrut altceva.
Povestea beţişorului merită însă o atenţie specială. În zilele în care FMI a stat călare pe noi (mai precis pe ei) şi a încurajat Guvernul să taie în carne vie, când se discuta o nouă rectificare bugetară şi, mai grav, urmează să vină primul salariu ciuntit cu 25% de Putere, ei bine, în aceste zile toată lumea discută de beţişorul lui Băsescu, cum s-a scărpinat cu el în fundu’ urechii sau în altă parte moale a corpului.
Este fantastic că episodul „Beţişorul” arată cum poporul român, prin observatorii săi cei mai de seamă, adică televiziunile, reacţionează când Băsescu tuşeşte. Iată că, după atâţia ani de politică, şi atunci când se scarpină în urechi creează un eveniment mediatic de proporţii. Pe care presa va sări întotdeauna să-l întoarcă pe toate părţile, în toate poziţiile. Fiindcă el poate şi ei îi place.