Emisfera dispărută

În orice economie solidă, munca şi capitalul sunt la fel de importante în obţinerea bunăstării. Ele acţionează precum cele două emisfere ale unui creier sănătos. Când însă influenţa şi forţa uneia dintre părţi devin mult prea mari, economia suferă. După crizele petrolului din secolul trecut şi sub influenţa marilor sindicate, ponderea salariilor se apropia, în statele dezvoltate, de nivelul a 80% din PIB. Mult prea puţin din valoarea adău­gată brută ajungea să recompenseze capitalul. Investiţiile directe în eco­no­mie deveniseră o raritate costisito­a­re. Liderii social-democraţi ai vre­mii aten­ţionau sindicatele că „profiturile de as­tăzi sunt investiţiile de mâine şi lo­curile de muncă de poimâine“. Ur­mând această ecuaţie simplă, în de­ceniile care au urmat, distribuţia va­lorii adăugate în economie s-a mo­di­ficat în favoarea remunerării capita­lu­rilor. Crize financiare sau economice regionale sau naţionale s-au mai ivit în acest răstimp, dar nimic nu a mo­di­ficat evoluţia favorabilă pentru deţi­nătorii de capital. În plină criză glo­bală, astăzi, pierderile capitalului fi­nanciar şi industrial sunt mari, dar pierderile veniturilor din muncă sunt de-a dreptul insuportabile. Activele in­dustriale sau financiare s-au deva­lorizat în 2008 şi 2009, au recupe­rat apoi cel puţin parţial, dar veniturile din muncă par a fi atacate de o de­pre­sie fără leac. De fapt, criza este plătită mai ales de angajaţi. Doar o parte a salariaţilor lumii nu au fost obligaţi să deconteze lăcomia financiarilor.
Chinezii au obţinut o recentă majorare a salariilor şi creşterea salariului mi­nim garantat regional. De pildă, în Beijing, salariul minim garantat ajun­ge la 136 de euro. În Europa şi SUA, situaţia salariaţilor şi a pensionarilor este însă mult mai rea. Dar niciun gu­vern nu a îndrăznit să impună curbe de sacrificiu atât de inumane precum cea cu uşurătate decisă de guvernul român. Şi, de parcă sărăcirea a 80% din populaţie nu ar fi de ajuns, s-a pro­cedat şi la o adevărată lapidare sim­bolică şi publică a pensionarilor, a bu­getarilor, a celor protejaţi social. Mo­dul în care le-au fost reduse resur­se­le de viaţă acestor oameni ne de­monstrează că politicienilor oranj le-a fost cumva îndepărtată o parte im­por­tantă din creier, „emisfera responsabilităţii“. A rămas doar cea a pute­rii. Altfel, cum am putea înţelege vo­in­ţa lor de a distruge locurile de mun­că, de a diminua drepturile de protecţie socială sau de a reduce salarii­le? Poate ei cred că românii nu au nevoie de hrană şi locuinţe, că sunt roboţi care, în vremuri de penurie, pot fi conservaţi în depozite şi reactivaţi du­pă. Sau poate că nu le pasă.
Severitatea măsurilor guvernului ro­mân este condamnată de lumea sin­dicală internaţională şi respinsă chiar şi de instituţiile financiare inter­na­­ţio­nale. România a devenit un caz special în atenţia Organizaţiei Inter­na­ţio­na­le a Muncii. Cunoaştem opi­ni­ile cri­ti­ce ale directorului general al FMI, Do­minique Strauss-Kahn, faţă de planurile guvernamentale. Şi, contrar ipo­tezelor prezidenţiale, a­ces­te opinii nu sunt subiective, ci de principiu. În ple­nul Congresului Con­federaţiei In­ter­na­ţio­nale a Sindi­ca­te­lor, des­fă­şu­rat re­cent la Vancouver, domnul Strauss-Kahn a reafirmat: „Chiar da­că sindicatele şi FMI nu au fost de acord cu privire la unele elemente ale strate­gii­lor economice, gu­­vernele le-au adop­tat. Fondul a fă­cut eforturi pentru a asigura protejarea catego­riilor vulne­ra­bile şi a fost de acord cu necesita­tea impozitării pro­gresive“. Dacă până şi FMI se ara­tă ceva mai sensibil la ne­fericirea săracilor decât guvernul ro­mân, mă tem că politicie­nii arcului gu­ver­na­mental vor rămâne în istorie ca excelenţii gropari ai spe­ranţei. Ei în­groa­pă nu doar vieţi uma­ne, ci şi aface­rile capitaliştilor români infideli. Mi­cul capital onest nu se simte prea bine la nord de Dunăre, se mută în sud. Guvernul, fără „emis­fe­ra“ res­pon­­sabilităţii sociale, va ob­ţine anul acesta o tristă perfor­man­ţă „refor­mis­­tă“: un imens val de mi­gra­ţie a ro­mâ­nilor şi a afacerilor româneşti.