Aşa trăim în România!

Iubire, vreau să te rog cevaaa... Da, sigur! Mergi la benzinărie şi adu-mi şi mie într-o sticlă nişte benzină... Am ajuns acasă şi aici am văzut că sunt pe roşu complet. Păi, n-ai văzut când ai trecut pe lângă staţie, iubito? Nu, că vorbeam la telefon şi nu puteam şi chiar mă enerva că piuie ceva... Oricum nu cred că dacă plec acum mai ajung până acolo şi nu vreau să fac pana prostului! Păi, n-am voie să iau în sticlă sau canistră, e ilegal. Hai, măi, fii serios! Sun­tem în Romånia, ce naiba! Am văzut eu destui care fac aşa. Cine să zică nu?
Dialogul, real, a avut loc între nişte prieteni care se adaptează. Ar vrea să respecte legea, dar regulile realităţii nu-i prea lasă. Sigur că n-a fost nicio problemă să ia combustibil la sticluţă şi evident că nici măcar nu-i poţi blama. Gândesc corect şi în concordanţă cu lumea în care vieţuim. Aici funcţionează mica înţelegere, şi nu legea. De­parte de mine gândul de a ţine lecţii. Aşa e mersul şi, până la urmă, dacă nu te pliezi, doar tu ai de pierdut.
Un alt amic vrea să înceapă un nou business de export şi avea nevoie de un aviz legal. După ce a fost ignorat complet de au­torităţi timp de două luni, omul a găsit un prieten al unui prieten care l-a pus în le­gătură cu şefu’ care trebuia să trimită echi­pa să controleze şi să avizeze, dacă totul era în regulă. Investitorul s-a dus cu pălăria în mână şi capul plecat, dar fără nimic ca­re să îndulcească sufletul şefului. Rezul­tatul a fost peste aşteptări. A doua zi a venit echipa de verificare şi, după două ore în care i s-a explicat că dosarul lui e praf, pentru că scrie „depozit” unde ar trebui să scrie „unitate de depozitare”, a fost sfă­tuit să meargă la o anumită firmă privată care acordă, contra cost, evident, consultanţă în redactarea dosarului. Amicul m-a sunat apoi să mă întrebe dacă e legal şi ce să facă. I-am explicat că are două posibilităţi: să reclame şi să nu mai vadă vreodată aprobarea sau - ceea ce a şi făcut – să apeleze la compania respectivă, să plătească şi să modifice în cadru oficial „de­pozitul” cu „unitate de depozitare”. Bi­ne, dar asta pot s-o fac şi singur, fără firma aceea!, mi-a răspuns naiv. Cu siguranţă, dar fără consultanţă de la firma prietenă nici nu vei primi avizul, l-am liniştit eu. Omul a făcut ce e „corect” şi a primit aprobare, iar România cum o ştim a continuat să funcţioneze. Se întâmplă la fel de la cel mai mic până la cel mai mare. Şi poate era cinstit să folosim drept slogan oficial: Explorează tărâmul unde prietenii sunt mai tari ca legea!