Cariera de jurnalist cultural a Andrei Rotaru, care a devenit tot mai vizibilă în ultimii ani, nu a făcut uitată poeta care debuta în 2006 cu un volum remarcabil după ce primea Premiul Tudor Arghezi la festivalul omonim de tradiţie din Gorj, atunci împreună cu Livia Roşca. Acum, la 30 de ani, Andra Rotaru publică a doua carte, semnificativ diferită de cea a debutului, care îi confirmă vocaţia lirică. „Ţinuturile sudului” (în care sudul este scris cu minusculă, Editura Paralela 45) este un volum de elegii în care melancolia este atent filtrată raţional. Poeta nu îşi permite nicio stridenţă şi nicio dulcegărie, discursul ei a rămas unul lipsit de „feminitatea” con­ven­ţională, de o anumită răceală care temperează emoţia. Remarc, de altfel, că în aceste poeme ale Sudului apar constant mărcile... Septentrionului, un reper recurent fiind însăşi gheaţa. Desigur, noi asociem Sudul cu soarele (sub)ecuatorial, uitând că există şi An­tarctica, fapt pe care probabil că Andra Ro­taru îl ţine minte.
Poezia Andrei Rotaru este mai aproape de şaptezecism decât de congenerii săi sau de predecesorii imediaţi. Unele versuri par ex­tra­se dintr-un posibil volum al unui Virgil Ma­zilescu adus la zi: „Zilele acestea încep cu zilele de altădată:/cineva se aşază pe margi­nea patului,/mă întreabă dacă nopţile sunt im­primate pe piele,/dacă am visat că mă aco­pe­­ră nisipurile./(mirosul tău de brad se răs­pîn­deşte în camera mea)”. „Personajele” acestor poeme sunt nenumite direct, imprecise, sunt euri stranii pe care poeta le invocă fami­liar, dar pe care nu ajungem să le cunoaştem. Când se adresează la persoana a doua, nu putem hotărî dacă efectiv adresarea vizează un altul sau este o persoană generică „tu”, un alter-ego al celei care rosteşte. Pro­­­cedeul e cunoscut din poezii sem­nate demult de Ana Blan­dia­na sau Ileana Mălăncioiu. Andra Rotaru pune o discreţie a ex­pri­mă­rii comparabilă cu a celor do­uă semnificative predecesoare şi ale căror influenţe, fie că sunt re­cunoscute şi asumate sau dimpotrivă, trans­par în poezia sa.
Andra Rotaru îşi complică adesea traseul textului pentru că vrea să viziteze toate punc­tele, chiar disparate ca semnificaţie, care o pot ajuta să dea contur precis comunicării. Este un paradox al dorinţei de precizie şi eloc­venţă care obscurizează delicat şi cu bună-ştiinţă textul. Efectul este cât se poate de elegant prin misterul creat: „Stai întins pe o po­dea veche de lemn, zâmbeşti. Cineva îţi fa­ce/conturul. Apoi o mare se strânge în jurul tău, îţi şterge mîinile./nu mai poţi să te mişti. şi nimeni nu îi spune să se oprească./revarsă la nesfîrşit zăpadă din roabe. //rămîi/în/ port/la/lăsarea/ iernii”.
Cine stă pe podea? Cine trasează conturul? De ce nu se mişcă personajul liric? Din cau­za mării sau a conturului care îl imobili­zează ca un desen magic? Cine ar putea să îi comande oprirea şi cui? Mării sau celui care desenează? Cine revarsă zăpadă? Iată câte în­trebări creatoare de mister şi anxietate în câ­teva rânduri. Totul se continuă cu un enunţ de perfectă banalitate (e firesc ca iarna să „ră­mâi” în port), dacă nu cumva e o invocaţie.
O tehnică superioară şi un lirism autentic creează personalitatea unei poete de profunzime şi de viitor.