Să recapitulăm: în mai puţin de o săptămână, trei sondaje arată aceleaşi lucruri. Mai întâi, o prăbuşire a PDL, apoi, o scădere accentuată a încrederii în preşedintele Traian Băsescu, în fine, o foarte mare lipsă de lideri credibili.
Săptămâna trecută, când apăruse doar sondajul IPP, îmi ex­primam îndoiala faţă de veridicitatea rezultatelor publicate şi spuneam că, de fapt, datele ar putea avantaja, pe termen lung, PDL. Arg­u­mentam că 12% în intenţia de vot este chiar mai puţin decât nucleul dur al simpatizanţilor unui partid disciplinat, bine or­ganizat şi aflat la putere şi că de la acest procent e, practic, imposibil să se mai scadă. Pentru că e greu de crezut că înainte de martie 2011 mai poa­te avea vreo şansă o mo­ţiu­ne de cenzură, trăgeam con­cluzia că rezultatele sondajului vor fi folosite ca o trâm­biţă care să mobilizeze membrii şi simpatizanţii partidului. Con­firmarea, în mare, a rezulta­telor de către alte două son­daje nuanţează problema. S-ar pu­tea ca trâmbiţa să devi­nă vuvuzelă.

Sudoku
Aşa cum au remarcat şi alţi jurnalişti, privind în an­samblu cifrele celor trei cer­cetări, surprinde procentul uriaş al celor care declară că nu se vor duce la vot sau nu ştiu încă pentru cine ar vota. În fine, acest amănunt nu în­seamnă mare lucru. Oricât am deplânge lipsa de maturitate a electoratului care nu votează cum vrem noi, e clar că oamenii răspund la între­bările din sondaje în cunoş­tinţa faptului că e un exerciţiu de imaginaţie. Prin urmare, neexprimarea unei opţiuni de vot nu înseamnă deloc faptul că respectivul cetăţean nu are o opinie. Dar, pe de altă parte, nu înseamnă nici că arde de nerăbdare să-şi lim­pezească opţiunea pentru a o exprima la un viitor sondaj sau chiar la urne.
Chestiunea non răspunsurilor este, în linii mari, concordantă cu creşterea absenteismului la vot. Exceptând prezidenţialele, alegerile din ultimii 5 ani au arătat o le­hamite din ce în ce mai mare a electoratului. Această leha­mite a fost foarte bine prezisă de sondajele din preajma ace­lor scrutinuri. Iar dacă ne gândim că în 2012 nu vor fi alegeri prezidenţiale, putem trage concluzia că participarea la vot va fi apropiată de ceea ce arată sondajele de săp­tămâna trecută.
Relativ surprinzătoare este doar sugestia pe care o dau sondajele vizavi de orientarea electoratului volatil. Scăderea PDL până la procentul repre­zentat de nucleul dur al vo­tanţilor partidului (11-12%) şi menţinerea nehotărâţilor la un nivel normal pentru a­ceas­tă perioadă inter-electo­ra­lă nu poate fi interpretată de­cât ca o migrare masivă a u­nor segmente de electorat ne­hotărât spre PSD, împreună chiar cu migrarea unui electorat PDL spre PSD. Spun a­ceasta pentru că procentul UNPR dat de INSOMAR şi IRES nu confirmă cifra exa­ge­rată apărută în sondajul IPP şi, pe de altă parte, creşterea PNL este în limitele bazinului electoral normal al liberalilor. Mai pe scurt, sondajele suge­rează că votanţii PDL s-ar fi reorientat în mare măsură că­tre PSD. Or, social-democraţii nu au făcut în ultimele luni nimic notabil - niciun proiect, nicio idee - ca să justifice a­ceastă umflare.
Aici îmi permit să polemi­zez, puţin, cu o postare, pe blog, a lui Cristian Preda. Eu­roparlamentarul PDL ob­ser­vă că, pentru prima oară du­pă 2004, partidele de „dreap­ta” cumulează mai puţine op­ţiuni decât partidele de „stân­ga”. De unde domnul Preda trage concluzia că PDL ar trebui să-şi revizuiască stra­te­giile şi tacticile politice. În traducere liberă, domnul Pre­da avertizează asupra unei schim­bări de tendinţă a electoratului, asupra unei ipotetice ba­lansări dinspre dreapta spre stânga. Pornesc de la ideea că domnul Preda este de bună credinţă în afirmaţiile sale. În acest caz, greşeala este sis­tematică şi am subliniat-o şi în alte rânduri. În România, în pri­mul rând, nu se poate vorbi despre „stânga” şi „dreap­ta” în sensul occidental european şi, în al doilea rând, chiar dacă am accepta, forţat, o asemenea încadrare, nici PSD nu e un partid de „stânga”, nici PDL nu e un par­tid de „dreapta”, asta jude­când după suma faptelor, şi nu după declaraţiile sau do­cumentele de partid. Că PSD nu e de „stânga” au dovedit-o, în mandatul 2000-2004, mă­su­rile susţinute de privatizare şi liberalizare economică. Că PDL nu e de „dreapta” e mai puţin frapant, dar, dacă ne gândim că faimoasa cotă uni­că a fost propusă şi susţinută de liberali, rezultă că singura măsură realmente de dreapta rămâne tăierea salariilor bu­ge­tarilor cu 25%. Asta fiind, până la urmă, o măsură disperată în care domnul Boc nu mai ştia nici de „stânga”, nici de „dreapta”.
În realitate, ambele mari partide s-au dovedit partide clientelare, care nu au favo­ri­zat un anume segment social şi/sau economic, ci doar gru­puri de interese. Din această perspectivă, socoteala domnului Preda este mărunţică şi irelevantă. România nu se în­dreaptă spre „stânga” sau spre „dreapta”, ci spre anar­hie. Această tendinţă este confirmată şi de slaba încredere în liderii politici pe care o re­levă cele trei sondaje. Pentru mine contează mai puţin ie­rar­hizarea. Mă deprimă însă faptul că toţi liderii testaţi în sondaje au procente uriaşe de „încredere” puţină şi foarte puţină şi procente foarte mici de încredere multă şi foarte multă. De fapt, acest lucru indică o carenţă care apare pentru prima oară, pregnant, în România postdecembristă: lipsa unor lideri politici pu­ternici.
Dacă stăm strâmb şi jude­căm drept, nu putem să nu admitem că fiecare etapă a Ro­mâniei postcomuniste a fost marcată de lideri care aveau, în momentul preluării puterii (şi, uneori, mult după aceea), un procent consistent de încredere multă şi foarte multă. Acest aspect a fost cri­ticat sau deplâns de analişti şi de intelectuali, ca fiind expresia unei culturi politice de tip paternalist. Deşi nu sunt 100% de acord, admit că şi această latură de psihologie socială are importanţa ei. Tocmai de aceea este îngrijorătoare in­tra­rea într-o perioadă în care niciun lider nu mai întru­neşte măcar 30% încredere multă şi foarte multă. Asta cu atât mai mult cu cât nici partidele politice şi nici măcar instituţiile tradiţionale cum sunt biserica sau armata nu se (mai) bucură de încredere.

Exerciţiu de imaginaţie
În 1996, în faţa unui Ion Iliescu erodat pe plan naţio­nal, dar fără rival în interio­rul partidului, Opoziţia de atunci, condusă de lideri care nu aveau o cotă foarte ridicată de încredere (dar oricum mai mare decât cifrele de azi ale domnilor Ponta şi Antones­cu), a optat pentru o confederare (unde-s mulţi, puterea creşte!) prin care a cucerit Puterea. În 2000, după un mandat marcat de eşecuri şi scandaluri, PSD a revenit prin acelaşi Ion Iliescu, dar şi printr-un lider care la acea vreme se bucura de multă încredere (Adrian Năstase). În 2004, în faţa unui PSD încă puternic şi a unui lider controversat, dar cu o cotă de încredere semnificativă (Adrian Năstase), Opo­zi­ţia a reluat formula confede­rării având drept locomotive doi lideri care aveau cote mari sau foarte mari de în­credere (Theodor Stolojan şi Traian Băsescu). În 2008, PSD a obţinut un rezultat bun, în condiţiile în care liderul său (Mircea Geoană) a avut un nivel de încredere conside­rabil, iar liderul PDL a fost, de facto, tot Traian Băsescu. În 2009, atât Traian Băsescu, cât şi Mircea Geoană se erodase­ră, dar poziţia de „incumbent” a dus la victoria la limită a lui Traian Băsescu.
În perspectiva lui 2012, niciunul dintre liderii politici de azi nu are un procent de încredere suficient de mare ca să devină locomotivă electorală. Cazul Adrian Năstase
a arătat că electoratul are o iner­­ţie foarte mare în „ui­ta­rea” unor episoade care ero­dea­ză nivelul de încredere. De ase­me­nea, vara lui 2010 este ul­ti­mul moment în care se mai poate purcede la construirea unui lider politic nou, nepă­tat, şi cu suficientă experienţă politică, astfel încât să ajungă la un nivel de notorie­tate acceptabil pentru calita­tea de locomotivă electorală.
Prin urmare, următorul ciclu electoral va fi, din nou, un ciclu în care va câştiga o alianţă politică. Traian Bă­sescu a făcut prima mişcare, ocrotind grupul care a de­ve­nit UNPR. A doua mişcare, ca­re se prefigurează tot în zona PDL, este inversul celei din toamna lui 2007, când PD a fuzionat cu PLD. Se ştie că două partide, separat, adună mai multe voturi decât unul singur, rezultat din fuziunea celor două. În 2007, preşedintele şi-a permis o fuziune din care a pierdut ceva voturi. În 2011 s-ar putea să asistăm la manevra inversă. Mai ales că, repet, va fi un sezon fără li­deri credibili.