1996: ultimul an de exil, cel dintâi al României pe pieţele internaţionale de capital. Un an bogat, fără nicio îndoială, în momente memorabile.
Debutul l-a marcat toamna lui ’95. Al cincisprezecelea an de când ţara noastră fusese scoasă în afara pieţei internaţionale de capital, printr-un acord tacit, interzicându-i-se cu desăvârşire să împrumute bani de la vreo sursă privată. Timpul carantinei expirase însă. Fusese dat semnalul verde şi aveam deja uşi deschise.
Dar aveam, într-adevăr, uşi deschise? De drept, da. În sensul că ni se indicase cale liberă. Dar nu şi de fapt. Statul român nu mai avea istorie de debitor internaţional şi, în consecinţă, nu mai avea credibilitate. Gu-vernul nu se putea angaja să împrumute bani de la băncile private sau de pe pieţele internaţionale de obligaţiuni dintr-un motiv foarte simplu: angajamentul Guvernului României nu prezenta încă garanţia pe care creditorii internaţionali s-o fi luat în consideraţie. Aşa că s-a recurs la unica soluţie posibilă în toamna lui ’95: să se împrumute Banca Naţională.
Uşor de spus, greu de făcut. Căci Banca Naţională nu avea dreptul, potrivit legii, să angajeze împrumuturi externe. De fapt, nu avea dreptul să facă împrumuturi pentru mai mult de un an. Dar credite pe timp scurt, până la un an, nu ne-ar fi fost de folos. Ar fi însemnat ca, într-un singur an, România să ia credite, să le folosească, să valorifice banii şi să restituie datoria. Aşadar, era nevoie de o rezolvare excepţională. A fost găsită. Parlamentul României a dezbătut şi a votat Legea nr. 118, din 4 decembrie 1995, prin care Banca Naţională a fost abilitată să facă împrumuturi pe termen mediu şi lung. Împrumuturile, fiind făcute pentru balanţa de plăţi şi pentru rezervă, nu au avut nevoie de emisiuni de lei în contrapartidă. Aşadar, nu au fost inflaţioniste.
Banca Naţională avea şi credibilitate, avea şi bonitate. Fapt ce a făcut, la sfârşitul lui ’95, ca România să poată reintra efectiv pe pieţele internaţionale de capital, angajând împrumuturi directe sau sindicalizate. Iar în ’96 a fost făcut un pas înainte: s-a trecut şi la emisiuni de titluri financiare. Acordul de la Londra, din 16 octombrie ’96, a constituit ultimul act al împrumuturilor angajate de BNR, în numele statului român, pe pieţele internaţionale de capital.
Dar să nu anticipăm. Momentul Londra a fost actul final. Să ne reîntoarcem însă în atmosfera de la sfârşitul anului 1995. De ce avea nevoie România de împrumuturi exter-ne? Din multe motive. Dar întâi şi întâi din cauza suferinţei importurilor, a unei dramati-ce decompresii intervenite după deceniul 1980-1989, când a fost forţată plata datoriilor externe ale ţării. Dar şi din cauza dificultăţilor întâmpinate în satisfacerea cerinţelor fireşti de retehnologizare şi de aprovizionare cu energie şi materii prime. Mai ales că balanţa plăţilor externe ale României tindea (cum tinde şi acum) să fie deficitară. Şi a rămas deficitară chiar şi atunci când exporturile au crescut semnificativ, în anul 1995. Deficite ce ne-au produs multe necazuri. Dar, mai cu seamă, au făcut să scadă eficienţa eforturilor de constituire a rezervei valutare a statului. De aici şi dificultăţile întâmpinate în stabilizarea cursului leului.
Analizele n-au lăsat loc pentru îndoieli. Până când România avea să ajungă la un surplus normal al balanţei comerciale, speranţă ce nu se contura, constrângerea valutară putea fi relaxată printr-o finanţare externă substanţială. Împrumuturi externe, aşadar, cu un grad ridicat de siguranţă şi stabilitate, bine dirijate spre ramuri eficiente, generatoare de export. O astfel de finanţare externă putea să asigure, în condiţiile date, o diversificare rezonabilă a surselor în aşa fel încât împrumuturile de la FMI, de la Banca Mondială şi de la BERD, dar şi faţă de alte instituţii financiare interguvernamentale să alterneze cu cele de la finanţatori privaţi. Dar astfel de argumente conturau mai degrabă speranţe de viitor. Prezentul însă - acel prezent de la jumătatea anilor ’90 - formula un verdict mai aspru: din cauza unor erori interne, dar şi în condiţiile unei percepţii internaţionale deformate privind mersul schimbărilor în România, volumul investiţiilor externe se dovedise a fi relativ scăzut. Şi numai parţial în ramuri generatoare de exporturi.
Consiliul de Administraţie al BNR a plecat de la o realitate: posibilităţile limitate de acces la creditarea oficială, din sursele instituţiilor financiare internaţionale, în primul rând de la FMI, Banca Mondială şi Uniunea Europeană. Era deci normal ca strategia elaborată atunci să fi cuprins şi trecerea la un proces complex de diversificare a surselor de finanţare externă. În prim-plan s-a aflat ideea accederii la capitaluri private, care încă din acea vreme asigurau peste 80 la sută din totalul resurselor financiare mondiale.
Încă un aspect important a constituit atunci un temei solid pentru strategia elaborată de Banca Naţională. După 15 ani de absenţă a României pe pieţele de capital, se impunea o reintrare pe un câmp larg, vizibilă şi semnificativă. Fapt ce a determinat Banca Naţională să contracteze, în 1996, împrumuturi sindicalizate, să efectueze plasamente private şi să recurgă la emisiuni publice de obligaţiuni. Efectul a fost cel scontat. Marile ziare financiare ale lumii au scris că, după o lungă absenţă impusă de conjunctura anilor ’80, România reintră cu dreptul pe pieţele capitalului privat.
