Brandul de mărgăritar

Uite că se poate şi aşa! De această dată nu a ieşit stratagema. Chiar mă gândeam de ce şi de unde până unde a apărut scandalul eolienelor. Doar nu e de colea să regizezi ditamai răzmeriţa cu împuşcaţi şi ares­tări pe bandă rulantă doar aşa, de-un capriţ, de-un pamplezir careva­să­zică. Şi intuiam că urmează să se producă un alt scandal, a cărui am­ploare ur­ma să fie estompată de tele­novela morilor de vânt, de această dată sub o altă semnătură decât a lui Cer­vantes. Mai ales că implicarea unui nume greu, chiar dacă un pic căzut în dizgraţia prezidenţială, sau tocmai de aceea, ca al domnului Vi­deanu ar face să se joace cu casa în-chisă noua punere în scenă a lui Don Quijote... de la Dâmboviţa, şi nu de la Mancha. În plus, oferirea su­por­tu­lui mediatic al televiziunii care a fă­cut-o mare pe Elodia şi a adus conceptul de tomberon în peisajul mass-media românesc era un atu su­ficient pentru marea ieşeală din subiectele convenţionale ce urma să vină.
Şi iată că a venit. Subiectul Udrea - bran­dul de ţară. O poveste în faţa că­­reia, să recunoaştem, păţaniile mi­nistrului industriilor par poveşti de adormit copii (i DNA-ului). Deşi cred că nu este adevărat, doamna Udrea dă impresia unei persoane care nu poa­te trăi fără scandal şi fără ne­li­nişti. Başca fără investiţii din banii al­tora. Cum însă aspectele financiare sunt destul de neclare, făcând, deo­camdată, parte din arsenalul Ra­dio Erevan, în sensul că nu s-a plătit, ci s-a luat şi aşa mai departe, am să mă rezum la aspectele de imagine generate de acest nou scandal, să-l numim „frunzuliţa”, după modelul pre­­decesorului său, „bileţelul”.
Sunt sigur că unii vor spune că este a nu ştiu câta oară când doamna mi­nistru calcă în picioare orice protocol şi rezolvă problemele României nu­mai după capul său. Şi să nu uităm că s-a autointitulat, în 2006, „Blon­da de la PD”. Dar eu cred că nu se poate trece cu vederea dexteritatea doamnei ministru în a asorta lucrurile precum vuitoanele la guci sau pra­dele la chanele. Păi, gândiţi-vă to­tuşi, în ziua când a lansat noul brand de ţară la Shanghai, pe litoralul ro­mânesc a fă­cut ravagii peştele-dragon. Sunt sigur că, dacă ar fi avut loc aceeaşi lansare la Paris, de exemplu, am fi avut parte la Mamaia de peş­tele-voyeur, iar dacă aflam trăsnaia cu frunza şi Car­paţii la Amsterdam, dom­nişoarele ar fi fugit îngrozite şi fu­gărite de ţiparul-XXX. Adevărata pro­blemă nu este dacă promovăm, ci ce anume promovăm atâta timp cât, pe vârf de munte, dacă găseşti un WC trebuie să stai la rând şi să ai bani potriviţi pentru hârtie. Atunci când marea nu aduce la ce a mai rămas din ţărm decât gunoaie, alge putrezite sau scoici urât mirositoare, când nu aduce feşe, bandaje, tam­poa­ne, pam­perşi sau deja celebrii dragoni de mare, iată că aduce hoituri de peşti de toate soiurile, care au avut ghi­nionul să se găsească (doar) în par­tea românească de Mare Neagră.
Şi mai este o problemă. Desigur, sloganul cu munţii Carpaţi poate crea pe de-o parte o oarecare confuzie, dar pe de altă parte cine mai poate rezolva şapte dintr-o lovitură ca actua­lul ministru al turismului? Şi ne gân­dim la Austria, Cehia, Slovacia, Po­lonia, Ungaria, Ucraina, Serbia şi... parcă mai era o ţară... a, da, România. În fond, e demn de admirat faptul că doamna Udrea a plătit o dată şi va beneficia, conform rândurilor de mai sus, de acelaşi lucru de cel puţin şap­te ori, în contul ţărilor vecine şi prietene? În plus, ca o adevărată urma­şă­ a Evei, doamna Udrea a mai tăiat ceva din frunza buclucaşă, deci acu­zaţia că s-ar fi modificat prin adău­gare este falsă. Şi chiar maliţioasă dacă ne gândim bine.
În atari condiţii, şi rămânând la comparaţiile de ordin vestimentar, trebuie să spunem că României îi trebuia brandul nou de ţară ca tichia de mărgăritar chelului.