Ordonanţa de urgenţă privind unele măsuri de combatere a evaziunii fiscale a intrat în vizorul Comisiei Europene, care a trimis deja la Bucureşti o Comisie de experţi tehnici ce urmează să analizeze motivaţiile acestei măsuri. Cu toate că oficialii de la Bruxelles nu au trimis un punct de vedere pe margi­nea ordonanţei respective, auto­ri-tăţile de la Bucureşti stopează aplicarea ei exact în momentul în care evazioniştii sunt în plină activitate.
Între reducerea TVA pentru produsele agricole şi taxarea inversă, guvernul Boc a ales cea de-a doua soluţie, cu sco­pul declarat de reducere a evaziunii din domeniu, care se ridică la aproa­pe două miliarde de euro anual. Chiar secretarul de stat în Minis­te­rul Agriculturii şi Dezvoltării Rura­le, Adrian Rădulescu, declara, îna­in­te de publicarea în Monitorul Ofi­cial a Ordonanţei de Urgenţă 54/2010, că „aplicarea ei va avea efecte de câteva miliarde de euro în sectorul agro-alimentar”. Dacă este atât de simplu să colectezi la bugetul de stat o asemenea sumă, ne întrebăm atunci cum se face că Guvernul refuză să pună în aplicare acest act normativ, tocmai în momentul în care are nevoie disperată de orice ban colectat suplimentar? Explicaţia ar fi că oficialii europeni nu sunt de acord cu mă­sura amintită, pe motiv că Uniunea Europeană nu este în favoarea apli­cării unor regimuri speciale de co­lectare a TVA, diferite de la o ţară la alta. Asta nu înseamnă însă că UE s-a declarat deja împotriva măsurilor prevăzute de Ordonanţa 54/2010, aşa cum ne lasă să înţelegem însuşi ministrul finanţelor, Sebastian Vlă­descu, care declara la un moment dat că, în situaţia în care se aplică mă­surile de combatere a evaziunii fis­cale amintite, riscăm să nu mai luăm tranşa de împrumut de la Co­misia Europeană. Ceea ce nu a spus domnul ministru este faptul că UE s-a declarat doar împotriva uneia din­tre măsurile prevăzute în Ordo­nan­ţă, respectiv cea care menţiona introducerea TVA pe produsele in­tracomunitare (aceasta a fost, de altfel, şi eliminată din actul normativ), dar nu a spus încă nimic legat de cea de-a doua măsură, care se referă tocmai la taxarea inversă.

Vrem să luptăm Împotriva evaziunii cu adevărat?
Evaziunea în domeniul produse­lor agricole şi al celor de panificaţie se manifestă în toată splendoarea ei încă din momentul declanşării re­col­tatului, când mare parte din produse sunt vândute direct din câmp, fără niciun act. Ulterior, acestea trec prin mai multe mâini, pe un lanţ ex­trem de bine pus la punct, în care, la modul teoretic, se percepe TVA la fie­care fază. În realitate, TVA nu se plă­teşte, dar, la veriga finală, se cere re­turnarea lui de către stat. Mai mult, o parte din produse (grâu, orz, ra­piţă sau porumb) iau direct calea expor­tului, pe acte fictive, în baza cărora statul returnează iarăşi TVA eva­zioniştilor.
Cu alte cuvinte, pentru ca ordonanţa de combatere a evaziunii fiscale să-şi facă efectele, ea ar fi trebuit aplicată încă de la începutul lunii iunie, când a început recoltatul la primele culturi de păioase. Iată că suntem la faza finală a recoltatului şi ordonanţa este blocată, în baza unor argumente absolut derizorii. Cel mai probabil, lobby-ul evazioniştilor a fost mult mai puternic decât voin­ţa Guvernului de a-şi completa veniturile la buget din combaterea feno­me­nului. Dacă Ministerul Finan­ţelor ar fi consecvent cu el însuşi, atunci cu siguranţă că ar şti cum trebuie procedat, chiar şi în cazul în care Comisia Europeană şi-ar exprima dezacordul faţă de taxarea in­versă. De data asta vorbim de interesul naţional, care primează pentru orice guvern dintr-o ţară membră UE. Aşa cum România a reuşit să obţină acordul oficialilor de la Bruxelles pentru taxarea inversă în domeniul lemnului şi al fierului vechi, tocmai în ideea combaterii eva­ziunii, aşa s-ar putea obţine avi­zul UE şi în cazul taxării inverse a produselor agricole şi agroalimen­tare. Întrebarea este: se vrea însă cu adevărat combaterea evaziunii?

Cum se creează confuzia
Cel care a lansat ideea conform căreia Comisia Europeană s-ar opu­ne taxării inverse este preşedintele patronatului din industria de moră­rit şi panificaţie, Aurel Popescu, do­meniu în care evaziunea se apropie de aproape 80 de procente. „Domnul Vlădescu (Sebastian Vlădescu, mi­nis­trul finanţelor - n.r.) mi-a spus să vorbim despre taxarea inversă la trecut, pentru că nu se mai poate face deoarece România nu poate obţine acest lucru de la Comisia Euro­peană”, a spus zilele trecute Aurel Po­pes­cu. Cu toate acestea, el i-a cerut ministrului finanţelor să-i convingă pe oficialii de la Bruxelles să accepte taxarea inversă, pentru că altfel va fi încurajată evaziunea fiscală. „Asta în­seamnă că s-a dat drumul la evaziu­nea fiscală, iar aceasta este aproape legalizată”, a adăugat Popescu.
Facem încă o dată precizarea că nu există absolut nicio informare în acest sens din partea Comisiei Eu­ropene şi că venirea comisiei de ex­perţi tehnici la Bucureşti este exclusiv pentru o informare corectă. Să presupunem însă că am putea avea şi o opoziţie a Comisiei faţă de metoda taxării inverse. În acest caz însă, un asemenea lucru s-ar întâmpla mult mai târziu, dată fiind întreaga procedură prevăzută în asemenea cazuri, perioadă în care ordonanţa şi-ar face efectele, iar statul ar încasa suplimentar la buget aproape două miliarde de euro anual. De altfel, Ordonanţa 54/2010 are din start precizarea că se aplică temporar, doar până în 31.12.2011. „Situaţia internă fiind deosebit de gravă, această mă­sură poate fi aplicată pe un termen de maximum 3 ani, fără a intra în procedura de infringement”, susţine preşedintele Asociaţiei Naţionale a Industriilor de Morărit şi Panificaţie (ANAMOB), Viorel Matei. Explicaţia nu este deloc complicată.

Procedurile europene ne lasă loc de manevră
Rolul autorităţilor de la Bucu­reşti, în cazul în care se doreşte combaterea evaziunii, este în primul rând acela de a face un lobby foarte puternic pe lângă Comisia Europea­nă, pe marginea taxării inverse, aşa cum au procedat şi alte ţări membre UE. Pe de altă parte, Ministerul Fi­nan­ţelor a solicitat încă de la înce­pu­tul acestei luni o derogare pentru aplicarea ordonanţei, dar răspunsul de la Bruxelles ar putea veni, în cel mai bun caz, în şase luni. După aceea, România îşi poate permite cel puţin tot atâta timp pentru a oferi ex­plicaţii suplimentare, la solici­tă­ri­le Comisiei. Conform legislaţiei eu­ropene, respectiv Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate, o ţară membră poate primi din partea Comisiei Europene o acţiune în constatare, numită „in­frin­gment procedure”. De aici însă şi până la sancţiunea pecuniară efectivă este cale lungă, căci sistemul birocratic european acţionează în toată splendoarea lui. Drept urmare, acţiunea în constatarea neînde­pli­ni­rii obligaţiilor presupune o fază precontencioasă şi una contencioasă, ele fiind secondate de un dialog între Comisie şi statul membru. Comisia transmite statului mai întâi o scri­soare de punere în întârziere şi apoi, dacă apreciază că încălcarea dreptului UE persistă, se trimite un aviz motivat. Pentru că dreptul comunitar nu stabileşte un termen în care statul trebuie să se conformeze, Co­misia ia în considerare o „perioadă rezonabilă”, după care ar urma să declanşeze acţiunea în constatarea neexecutării hotărârii pronunţate, care şi ea începe cu o fază precontencioasă (punere în întârziere şi aviz motivat), iar dacă statul în cauză tot nu se conformează hotărârii se sesizează Curtea de Justiţie a Uniu­nii Europene (CJUE). În ipoteza în care Curtea pronunţă o hotărâre de condamnare, stabilind că statul membru a încălcat obligaţiile ce-i re­vin în baza dreptului Uniunii Eu­ro­pene, statul va trebui să aducă la îndeplinire această hotărâre. Dacă nici de data asta statul nu respectă deciziile Curţii, se declanşează o nouă acţiune, care iarăşi începe cu o fază precontencioasă şi cu o nouă sesizare a Curţii de Justiţie. Abia după aceea poate interveni sancţiu­nea pecuniară, instanţa fiind cea care stabileşte cuantumul ei. Aşadar, termenul de trei ani de care vorbeşte preşedintele Viorel Matei este cât se poate de rezonabil, în condiţiile în care România mai ţine seama de interesul naţional sau doreşte cu adevărat combaterea evaziunii.

Nu este deloc complicat
Aplicarea taxării inverse este o măsură de simplificare a plăţii TVA, astfel încât persoana obligată la plata acesteia este beneficiarul în locul furnizorului. Acest mecanism are ca scop colectarea optimă a creanţelor şi un control mai riguros din partea autorităţilor fiscale. Concret, fermierul vinde cerealele, spre exemplu, către depozitar, în baza unei facturi care nu conţine TVA. Ulterior, acesta distribuie marfa către unităţile de panificaţie deducându-şi TVA-ul. Din acest moment se mai deschide o verigă, în sensul în care dacă unitatea de morărit vinde făina către populaţie, atunci aplică şi TVA, iar dacă vinde făina către o brutărie, factura nu va conţine TVA. În final, brutăria poate vinde pâinea unui magazin, cu TVA zero, şi abia acesta urmează a aplica taxa respectivă în cazul în care este la capătul lanţului de distribuţie. Marele avantaj al acestei metode constă în faptul că organele de control se pot concentra exclusiv pe spaţiile comerciale, care nu ar mai risca în acest fel să vândă marfă la negru, fără acte. Garda Financiară nu trebuie să se concentreze decât pe vânzătorul final, care este singura verigă ce colectează TVA şi trebuie să-l verse în cea mai mare parte la bugetul de stat.