Ceauşescu şi starea presei

Este aproape imposibil ca pentru sondajul recent conform căruia 57% din români îl regretă pe Nicolae Ceauşescu să nu fi fost interogaţi şi să nu fi răspuns şi niscaiva jurnalişti. Mai tineri sau mai bătrâni, şi unii dintre jurnalişti au motive să plângă în pumni după vremurile de aur ale epocii cu acelaşi nume. Chiar dacă pe atunci erau ziare puţine şi o singură televiziune, ziariştii n-o duceau deloc rău. Nu erau vedete decât la ei pe scară, nu aveau statut de zeu, ci erau doar nişte semizei de eşalon 2-4, dar răun nu le era. Nimeni nu se temea cu adevărat de ziariştii regimului Ceauşescu, pentru că anchetele şi dezvăluirile nu erau considerate căi de creştere a tirajului. Dar, dacă nimereai printr-un sat uitat de lume, unde şeful CAP-ului chiar era convins că există libertate a presei, puteai să te simţi zmeu al zmeilor până ţi se umplea portbagajul, iar oamenii locului roiau prin juru-ţi, încercând să-ţi distragă atenţia de la vacile costelive, clădirile abia spoite şi tovarăşii agricultori care plecau spre case cărând în cârcă ţevile sistemului de irigaţii, pentru a-şi îmbunătăţi puţurile din grădinile carpatine.

Dar nu ăsta ar fi fost un motiv de a regreta o întreagă orânduire. Până la urmă, portbagaje se mai pot umple şi azi, la 20 de ani de la căderea regimului. Problema ziariştilor care regretă epoca Ceauşescu, fie că au prins-o sau nu, nu are neapărată legătură cu stadiul umplerii frigiderului. Este, pur şi simplu, o chestiune de orgoliu şi de subordonare. Dacă atunci exista un Dumnezeu suprem, ajutat pe partea de presă de câţiva Dumnezei mai mititei şi în rest pauză, azi e plină presa de demiurgi de ziare şi televiziuni şi de Dumnezei autodeclaraţi. Sunt Dumnezeii unei prese care abia se mai regăseşte pe tarabe şi este anevoie urmărită pe ecrane, dar rămâne la fel de vocală ca în vremea mitingurilor de protest de la începutul anilor ’90. Dumnezeii de azi nu au nicio problemă în a-şi afişa, ostentativ, bunăstarea, şi a-şi clama puterea nelimitată. Uneori sunt Dumnezei interni, născuţi şi formaţi de presa liberă de până în 2000. Alteori sunt Dumnezei administrativ-teritoriali, pe care tot presa i-a ajutat să ajungă acolo unde se află. E un soi de parc de distracţii al Dumnezeilor, unde omul simplu nu are acces decât până la gard. Iar asta îi poate enerva la culme pe cei care-l regretă pe Ceauşescu. Nu că Dumnezeii sunt inaccesibili. Cu asta s-ar putea obişnui. Rău de tot îi scoate din sărite ideea că Dumnezeii ăştia sunt mult prea mulţi, iar el, biet slujbaş, nu mai ştie la care dintre ei să se închine. Evident, oamenii care să regrete că nu-şi mai pot face meseria nu s-au manifestat încă. Poate pentru că mulţi dintre aceştia au şi plecat din presă la primele semne că Dumnezeii tind să se înmulţească prin diviziune, ca euglenele.