Pe vremea când Bacovia scutura copacul cu frunze violet până cădeau din el toate tristeţile neamului, brandul de ţară al României era făcut de la sine, cu costuri zero. Ţara era Grânarul Europei, cu capitala în Micul Paris. N-aveam cine ştie ce turişti atunci, însă nici Grecia nu era într-o situaţie mai bună. Epoca turismului de masă încă nu începuse decât sub forma violentă a ei, şi anume turismul de ocupaţie, practicat - vedeţi ciudăţenie! - de aceleaşi neamuri care acum dau bani grei pe biletele de avion: nemţii, americanii şi ruşii.
Bun, asta e introducerea, să vă plictisesc acum cu părerea mea despre brandul doamnei Udrea. Ţineţi-vă bine, cred că e bun!
Şi nu mă refer aici la celebrul logo cu frunza apocaliptică (păzea, Satana!) luată de pe net, ci la conceptul general, care încearcă timid ce trebuia făcut mai de mult: să vinzi un singur atribut, în mod concertat şi cât se poate de clar.
Să vă mai spun o poveste: când te urci într-un avion mic, care n-are treabă cu rutele aeriene, în orice direcţie ai zbura spre nord de la Bucureşti ajungi, mai devreme sau mai târziu, într-un pustiu verde. Subcarpaţii şi mai apoi Munţii Vrancei, Făgăraşul sau Apusenii par a fi ultimele locuri cu adevărat neumblate din Europa. Nu doar că poţi zbura 100 de kilometri (dacă îţi alegi bine traseul) fără să vezi nicio casă ori cabană, dar câteodată nu întâlneşti nici măcar firul timid al unui drum forestier. E o lume a pădurilor şi stâncilor în care îţi vine să te arunci cu paraşuta, în situaţia fericită în care ai aşa ceva şi n-ai uitat să plăteşti rata CASCO la avion. Fireşte, noi nu ştim de locurile astea pentru că suntem prizonierii obişnuinţei: Valea Prahovei, pensiune, mici, bere, pet-uri aruncate pe jos şi iar DN1 spre casă: nici urmă de grădină în toată experienţa asta. Cu toate astea, grădina există şi, din fericire, nu e cunoscută de români. E greu pentru oricine să ajungă acolo, fireşte. Şi mai e şi mica problemă cum s-o vindem străinilor.
În privinţa asta, începutul pare bun. Chiar asta am putea să vindem, nu litoralul şi nici tradiţiile ori cârnaţii sau ghiftuiala de la pensiuni. Problema o reprezintă, fireşte, accesul şi programele pentru aceşti turişti, care în momentul ăsta au nevoie de desant aerian pentru destinaţia promisă.
Evident, ghinionul face ca acum să ne certăm pe frunză, din cauza căreia nu mai putem vedea cu niciun chip copacii. Fireşte că trebuie să cerem una mai ca lumea de banii ăştia (şi c-un discount, dacă e să vorbim business!). Fireşte c-ar trebui, la comitetul de recepţie de la minister, şi-o echipă de publicitari şi specialişti în branding care să spună, de exemplu, că frunza, ca simbol grafic, e de mult fumată (în limbaj de specialitate, şansele de retenţie spontană sunt mici!). Poate c-ar trebui să vorbim şi despre turismul la preţ redus. Am şi sloganul, şi-l dau gratis: „Rent the Carpathian Garden for the price of a flower pot!”. Şi aşa mai departe, dacă chiar avem chef de treabă. Altminteri, la următorul ministru vom avea un nou brand şi mai mic, fireşte, cu multă distracţie pe lângă, că ne pricepem.
În final, cred că cel mai bine iese din povestea asta agenţia de branding. Eu, unul, aş cumpăra şi mâine acţiuni la ea, dacă ar fi pe bursă, iar eu aş reuşi să mai găsesc prin torpedou, uitată, o biată sută de lei. E limpede, oamenii stau bine cu marja de profit!
