Am semnalat, cu câtva timp în urmă, în paginile „Săptămânii Financiare”, că lansarea unei cărţi despre geto-daci a prilejuit prezenţa la eveniment a unui cobzar pe post de herald, de vestitor: Ion Creţeanu din Voineasa. Rapsodul oltean, care este realmente un „Grigore Leşe al Sudului”, interpretează numai folclor de vatră, cules în special din zona Romanaţi şi nu cântă niciodată decât îmbrăcat în straie populare străvechi: „Cânt după cum mă îmbrac şi mă îmbrac după cum cânt” - spune el.
Revenim pentru a focaliza discursul asupra instrumentului numit cobză, că­ruia niciun cercetător nu i-a acordat până acum atenţia cuve-nită. A fost privit cu dispreţ sau, în cel mai bun caz, cu condescendenţă. E un instrument pe cale de dispari­ţie, ca multe alte elemente reprezentative ale patrimoniului nostru imaterial. Singurul artist care a men­ţi­nut acest instrument în viaţă - re­dân­du-i nobleţea şi un strop din pres­tigiul pe care l-a avut cândva - este Tudor Gheorghe.

Orfeu cobzarul
Prestigiul cobzei nu vine numai din faptul că a făcut gloria lăutarilor noştri de până la apariţia ţambalului (a fost, printre altele, instrumentul emblematic al celebrului staroste Barbu Lăutaru), ci din vechimea lui aproape ancestrală. Fapt mai puţin ştiut, cobza se numea în Antichitate „lira tracă” şi a fost instrumentul spe­cific imensului teritoriu ocupat de populaţia tracă din care făceau parte şi geto-dacii. Tot din neamul tracilor făceau parte şi frigienii din Asia Mică.
Reprezentantul legendar al culturii muzicale tracice a fost, după cum se ştie, Orfeu. De altfel, dacă e să judecăm după scrierile antice, mu­zica strămoşilor noştri pare să fi avut un rol determinant în crista­li­za­rea artei universale a sunetelor. În „Geografia” sa, istoricul şi geograful Strabon din Amesia (60 î.H.-21 d.H.), referindu-se la originea muzicii vechi, face următoarele consideraţii: „Muzica întreagă, privită atât ca me­lo­die, cât şi ca ritm şi cuprinzând şi instrumentele, e socotită ca fiind de origine tracă şi asiatică. Aceasta se vede şi din locurile unde muzele sunt cu deosebire cinstite. Într-ade­văr, în vechime, Pieria, Olimpul, Pim­pla, Leiberthros erau localităţi şi munţi ai tracilor, pe câtă vreme acum pe acestea le stăpânesc macedonenii. Heliconul a fost închinat muzelor de către tracii care locuiau în Beoţia şi care au consacrat nimfelor peştera lui Leiberthros. Se spu­ne că cei care s-au ocupat în vechime cu muzica - Orfeu, Musaios şi Tha­miris - sunt traci. Şi numele Eumolp (personaj trac al cărui nume se traduce «cel care cântă bine») tot de la traci vine”.
Aşadar, dacă luăm ca reper ade­vă­rul unanim acceptat că Orfeu era trac şi faptul că instrumentul la care cânta era lira, îndrăznim, în lipsa ori­cărei cercetări de specialitate în acest sens, să ne întrebăm dacă nu cumva e logic ca lira la care cânta Orfeu tracul să fie chiar „lira tracă”. Şi cum „lira tracă” era cobza, putem să ne întrebăm (insinuând, în ace­laşi timp, un adevăr) dacă nu cumva Orfeu a fost cel mai mare cobzar al tuturor timpurilor.

Cine a fost mai întåi: cobza sau lăuta?
Cobza nu seamănă cu niciunul din­tre instrumentele actuale. Are gâ­tul frânt şi griful (porţiunea pe care se schimbă acordurile) foarte scurt, ceea ce impune foarte multă precizie în schimbarea acestor acorduri. Este un instrument ritmic, cu corzi care se „pleznesc”, nu se ciupesc, primitiv şi foarte greu de mânuit, el fiind, de fapt, destinat hangului (acompaniamentului). S-a vehiculat ideea că s-ar trage din lăută. Numai că lăuta, care este de origine arabă (al oud), este un instrument melodic, bine tem­perat încă dinainte de adoptarea ei în Europa. Nu se cunosc cazuri ca un instrument ritmic să fie derivat dintr-unul melodic, ci numai invers. Deci în niciun caz cobza nu provine din lăută. Seamănă cu aceasta, e ade­vă­rat, mai exact cu varianta primitivă a lăutei (de până în secolul al XVII-lea), care avea şi ea gâtul „fracturat”. Grifura lăutei era însă (şi este) mult mai lungă, ceea ce permite o mai lejeră mişcare a degetelor pe corzi. Iar din a doua jumătate a secolului al XVII-lea apar deja lăutele cu gâtul drept.

Lira Tracă sau Thracae cithara
Sintagma „lira tracă” nu apare în niciunul din studiile de cercetare româneşti, fie ele istorice sau muzicale. Poate fi găsită în schimb într-un catalog din 1833, descoperit de noi în arhiva unui muzeu din Mantova  (Museo della Reale Academia di Mantova), unde, alături de imaginea unui basorelief  reprezentându-l pe „Orfeu în Infern”, este prezentată şi povestea personajului. Scrie, în acel catalog, la pagina 12: „Non è alcuno, che ignori la pietosa istoria d’Orfeo, il quale coll’ incauto della SUA LIRA TRACA uomini e fiere a seguirlo…”. („Toată lumea ştie povestea lui Orfeu, cel care, cu cântecul LIREI SALE TRACE, oameni şi fiare făcea să-l ur­meze etc., etc…”). Deci italienii înce­putului de secol XVIII n-aveau nicio problemă să facă analogii între identitatea eroului şi lira sa. Iar Vergiliu numea acest instrument specific tracilor şi atribuit lui Orfeu „Thracae cithara”.
Având în vedere cele expuse, cobza (lira tracă) are virtuţi de brand naţional. Puţine popoare au privilegiul să posede un instrument atât de vechi care să le traseze, pe o pe­ri­o­adă istorică de multe mii de ani, continuitatea identităţii.

„Eşti viu?”
Ar mai fi de semnalat că nicioda­tă, de când există acest instrument emblematic, nimeni nu s-a gândit să-l perpetueze în cadru institu­ţio­nal. Am aflat, de la reputatul etno-mu­zicolog, dirijor şi compozitor Con­stantin Arvinte, că a existat to­tuşi o tentativă, în anii ’50, de a se des­chide o catedră de cobză în ca­drul Con­ser­vatorului. Dar, cum perspectiva is­to­rică şi identitară a co­b­zei nu s-a întâlnit niciodată cu viziu­nea înalţilor noştri responsabili culturali, lucru­ri­le au rămas ca atunci. Deci cobza (li­ra tracă) a supravieţuit na­tural, ca trandafirii sălbatici, iar meşteşugul s-a transmis ca pe vremea tracilor, de la meşter la ucenic, sub ochii orbi ai in­stituţiilor culturale.
S-a întâmplat însă, recent, un fapt cu valoare de premieră istorică: în zilele de 12-14 iulie, la Muzeul Sa­tu­lui, rapsodul Ion Creţeanu din Voi­neasa, de care am amintit la început, a predat, pentru prima dată în cadru instituţional, cursuri de cobză pentru copii. Iar mai important decât chiar iniţiativa în sine (care a apar­ţinut Muzeului) a fost reacţia copii­lor, care s-au apropiat de instrument ca de un miracol. „Eşti viu?” - l-a în­trebat unul dintre micii aspiranţi la meşteşugul de cobzar pe Ion Creţea­nu. Care era îmbrăcat, evident, în că­maşă ţărănească, încins cu bete, în­căl­ţat cu opinci şi având alături - cum altfel? - bătrâna ipingea roşie de Romanaţi, veche de peste 150 de ani, cu care a „oficiat“ la multe eveni­men­te culturale…

O posibilă „reîmpădurire folclorică”
În afară de Tudor Gheorghe, care personifică un caz de excepţie al cob­zei (artistul transfigurează folclorul şi desţeleneşte percepţia publicului spre muzica românească) şi de Ion Creţeanu, în ţară trăiesc, în acest mo­ment, mai puţin de 15 cobzari „practicanţi”. Dintre aceştia, îi amin­tim pe Mihai Căluşaru, Constantin Gaciu, Mirel Bria, Nica Vasile, Ion Strâm­beanu, Vasile Zidaru şi Dan Voinicu. Aşa se explică de ce, la fabrica de instrumente muzicale de la Re­ghin, se produc în medie, de 20 de ani încoace, doar vreo 20-25 de cobze anual. Dintre acestea, cinci bucăţi se duc direct la export, 10-12 sunt vân­dute în Transilvania (ciudat, pentru că în această zonă nu se prea cântă la cobză, ceea ce ne determină să credem că sunt cumpărate tot pentru export), iar celelalte (adică 5-6) în res­tul ţării, adică în zona de referinţă a cobzei.
Nu este exclus ca respectivele cursuri de cobză de la Muzeul Satu­lu­i să fie doar începutul unei „reîm­pă­duriri folclorice”, şi cobza să devi­nă un reper naţional respectat şi promovat. Aşa cum, în egală măsură, e po­sibil ca producţia de cobze de la Re­ghin să se dubleze în următorul an.


"Ion Creţeanu este inginer. Dar e pasionat de folclor şi de cobză. Iar un om pasionat, chiar dacă nu are studii de specialitate, află despre domeniul
pasiunii lui lucruri pe care un specialist fără pasiune nu le va afla sau înţelege niciodată"
Constantin Arvinte,  etnomuzicolog, dirijor şi compozitor