În 1998, ONU interzicea achiziţionarea de diamante din Angola, pentru că acestea erau vândute spre a finanţa un sângeros război civil. UNITA (Uniunea Naţională pentru Independenţa Totală a Angolei) vânduse între 1992 şi 1998 diamante brute în valoare de 3,72 miliarde de dolari. Masacrul din Sierra Leone (500.000 de morţi) a fost finanţat cu acelaşi tip de fonduri. Liberia şi-a procurat comisioane pentru diamantele din Sierra Leone în timpul embargoului internaţional, iar banii au finanţat războiul preşedintelui împotriva facţiunilor rebele. Războiul Civil din Coasta de Fildeş şi războaiele civile din Republica Democrată Congo (actualmente Zair) au fost sprijinite financiar tot de diamantele „pătate de sânge”. Pe plan mondial, câteva organizaţii – dintre care cele mai importante sunt Responsible Jewellery Council (RJC) şi World Diamond Council – promit să lupte împotriva acestui fenomen. Însă cifrele arată că fenomenul, de fapt, nu mai există, iar comentatorii adaugă şi că RJC, la fel ca şi alte instituţii similare, nu ar avea nici un fel de credibilitate.

ONG-uri, dictatori, vedete
În 2000, după mai bine de zece ani de scandaluri legate de diamantele însângerate, lua fiinţă World Diamond Council, urmat în 2005 de Responsible Jewellery Council. Înainte de aceasta, totuşi, rapoartele pe care ONU îşi baza măsurile indicau o scădere abruptă, până aproape de nesemnificativ, a diamatelor „de conflict” (conflict diamonds fiind denumirea tradiţionalizată şi nemetaforică a diamantelor „însângerate), de la 20% din piaţa mondială în anii ’80 (dintre care 19% pentru a finanţa conflicte, restul de 1% pentru alte activităţi ilegale, mai ales pentru spălarea banilor proveniţi din traficul de droguri) la 3,6% în 1999 şi la 1% în 2004, cu un an înaintea de apariţia RJC.
Din 2000, funcţionează şi Kimberly Process Certification Scheme, un acord internaţional destinat desfiinţării diamantelor de conflict. Acordul a venit în urma investigaţiilor ONU asupra felului în care UNITA reuşea să vândă în continuare diamante sau să le dea la schimb pentru arme şi muniţie şi s-a dorit a fi o lege care sancţionează. În schimb, a apărut o „iniţiativă legislativă” care „recomandă”, „sprijină”, „este de acord că” etc. Efectul: doar 18% dintre marii retaileri de bijuterii sunt interesaţi dacă diamantele pe care le cumpără sunt însoţite sau nu de un certificat care să ateste că sunt extrase cu respectarea drepturilor omului şi nu provin din zone de conflict.
Isteria diamantelor însângerate s-a relansat cu forţe noi după filmul lui DiCaprio, Blood Diamonds, din 2006 şi a atins apogeul după ce starul pop Akon, coproprietar al unei mine de diamante din Africa de Sud a afirmat răspicat: „Nu cred că există diamante de conflict. E doar un fim. Gândiţi-vă şi voi - înainte de film, nimeni nu credea că există şi, oricum, nimănui nu-i păsa”. Evident, presiunea publicului a fost suficient de mare cât Akon să fie nevoit să retracteze toate cele spuse şi să anunţe oficial că nu are nimic de-a face cu diamantele de conflict. Cât despre sclavia care încă domneşte în industria exploatării diamantelor – nici o vorbă. Nu se rosteşte, de asemenea, nici un cuvânt despre faptul că, în practicile îndreptate împotriva propriilor concetăţeni, insurgenţii şi dictatorii africani seamănă până la identitate.

Marile branduri şi PR-ul lor spălat de sânge
PR-ul are multe de spus pe piaţa diamantelor. Un exemplu clar este faptul că, de fiecare dată când se menţionează expresia „piaţa diamantelor”, toată lumea priveşte spre Antwerp. E adevărat, există multe, foarte multe diamante la Antwerp. Şi tot aici s-a semnat şi prima rezoluţie a World Diamond Council, împotriva diamantelor de conflict. Însă marea capitală a diamantelor este, de fapt, oraşul indian Surat, unde sunt şlefuite 82% din toate diamantele extrase în lume. Evident, de aici se stabileşte preţul pentru diverse pieţe, aici se calculează strategii şi aici se întâlnesc „greii” pieţei, atunci când nu au chef de paparazzi. Surat nu este un secret, dar nimeni nu vrea să atragă atenţia asupra acestui loc.
Unul dintre cele mai valoroase diamante ale De Beers, impecabilul Millenium Star (40 grame / 200 de carate) a fost extras în jurul anului 1996 în Zair, în plin război civil, iar De Beers se numără – evident! – printre membrii importanţi atât ai World Diamond Council, cât şi ai Responsible Jewelery Council (unde compania este membru fondator şi deţine funcţia de trezorier). Este de domeniul trecutului, să spunem. Atunci cum se explică frenezia marilor branduri de lux de a se alătura acestor organizaţii de doi ani încoace? RJC avea 14 membri în 2005, 85 de membri în februarie 2009 şi 230 de membri acum două săptămâni. Printre cei care s-au alăturat în ultimii ani: Gucci, Baume & Mercier, Chopard, Girard Perregaux, Jaeger LeCoultre, Bottega Veneta, Harry Winston, JCPenney şi alţii asemenea. De la începutul crizei financiare încoace, numărul de membri a crescut de aproape zece ori. Vrând, nevrând, o observaţie trebuie făcută: despre diamantele însângerate a început să se vorbească în acelaşi timp în care brandurile de lux au început să propovăduiască ecologia, sustenabilitatea, umanitarismul, conservarea tradiţiilor şi alte valori care nu au existat pe vremea când visul întregii lumi era o decapotabilă sport în ediţie limitată, cu portbagajul ticsit de Vuittoane, diamante pe degete, Hermes la gât, costum Chanel sau Brioni... O lume în care coafura rezista şi nimic altceva nu mai conta. Astăzi, privirea plină de tupeu şi de încredere în viitor din spatele ochelarilor Prada a dispărut şi a lăsat locul încruntărilor de responsabilitate corporatistă, de nou val ontologic, de adâncă preocupare faţă de problemele umanităţii.