Parafrazez, după cum vedeţi, titlul unei lucrări celebre a lui Karl R. Popper, lucrare în care ilustrul om de ştiinţă a încercat să dea o soluţie pentru evoluţia societăţii omeneşti. O societate „închisă”, spune Popper, se sufocă şi sfârşeşte prin a se dezintegra. Prin contrast, o societate „deschisă”, în care există o dezbatere liberă şi un schimb de opinii (nu nu­mai „testabile”, ci şi, mai ales, „falsificabile”), reu­şeşte să-şi creeze în permanenţă un „exterior” că­tre care şi prin care poate evolua.
În România postdecembristă, societatea civilă s-a vrut a fi tocmai acest reper exterior care să corecteze permanent derapaje­le sistemului politic. De ce acest proiect n-a reuşit (deocamdată) este un su­biect vast, cu multe ne­cunoscute. Ne mărginim, astăzi, să semnalăm ina­dec­varea cu care reac­ţionează o parte a acestei societăţi civile într-un context economico-so­cial mai confuz ca niciodată în ul­timii 18 ani.

Un sondaj numit dorinţă
Trei evenimente majore au do­minat săptămâna politică trecută: 1. raportul pe justiţie al CE şi reac­ţia consecutivă a preşedintelui Traian Băses­cu; 2. alegerea Elenei U­drea ca pre­şedinte interimar al PDL Bucu­reşti şi 3. sondajul IPP. Voi începe cu ultimul, nu pentru că ar fi mai simplu, ci pentru că arun­că o lumină aparte asupra celorlalte două.
Institutul de Politici Publice (IPP) este un ONG activ şi cu relief pe sce­na publică românească. De-a lungul ani­lor însă, poziţia sa (mai exact a ra­poar­telor de cercetare da­te publici­tăţii, dar şi a reprezentan­ţilor săi, a­tunci când au exprimat opinii în mass-me­dia), a fost uşor, dar siste­ma­tic, partizană. Să fiu bine înţeles: partizanatul nu e un rău în sine! Pe sce­na publică nici nu po­ţi evita acest lu­cru. Pro­blema - vor­­ba preşedinte­lui Băsescu (uite c-am ajuns la vorba lui!) - e transpa­renţa şi asu­ma­rea u­nei a­nu­mite po­ziţii. IPP a fost, de la pri­me­le apari­ţii publice, un actor anti-PSD şi, în­tr-un sens mai larg, anti-„fe­se­nist” şi anticomunist. Nu voi intra în a­mănunte, dar din mai toate ra­poa­r­te­le IPP răzbate tendinţa de a scoa­te în evidenţă păcatele po­li­ti­cieni­­lor pe­sedişti. Asta nu înseamnă că ra­poartele IPP nu ar fi valoroa­se sau că nu ar prezenta nişte ade­vă­ruri! Dar omisiunile sau accentele orientează clar spre o anumită interpretare.
IPP nu s-a remarcat, până acum, ca instituţie de sondare a opiniei pu­blice. De ce IPP? De ce acum? Cu ce mij­loace? În ce scop?
Elementul, aparent minor, care ri­dică, de fapt, aceste întrebări este sur­prinzătorul 7% cu care e cre­di­tat UNPR. În afara unor autoestimări ge­neroase ale liderilor săi, UNPR nu s-a „văzut” pe scena pu­blică româ­neas­­că. Mai mult, niciun fel de regulă sociologică nu susţine consta­tarea că un partid lipsit de lideri de pri­mă mă­ri­me, lipsit de o temă ma­jo­ră de in­teres social şi lipsit de o structură organizatorică rodată poa­te să ajun­gă în sondaje, în doar 3-4 luni, la 7%. Rostul acestei „umflări” a UNPR este, evident, în­cer­carea de a oferi notorietate unui concurent al PSD pe stânga eşichie­rului politic. 
Întrebat cum comentează date­le sondajului şi dacă au existat în­tre­bări ajutătoare care să permită o a­na­li­ză se­cundară a acestor date, di­rec­to­rul IPP, Adrian Moraru, a de­clarat că „noi fa­cem periodic sondaje, însă în majoritatea lor nu sunt politice. A­ceste date fac parte dintr-un sondaj pe antrepre­noriat şi am hotărât să le extragem de acolo.” Cu alte cuvinte, ar fi vorba de 2-3 în­tre­bări care au fost puse la coada unei cercetări care nu are le­gătură cu politicul şi pe care cei de la IPP le-au scos din context şi le-au dat publici­tăţii. Aş fi curios de ce tocmai acum şi de ce au ales cei de la IPP nişte în­trebări „ţintite”? Ce mi se pare suspect e că aceste câteva în­trebări din finalul cerce­tării nu sunt între­bă­rile „clasice” pri­vind opţiu­nea po­li­tică, ci vi­zea­ză ta­man sus­pen­darea pre­şe­din­­te­lui (te­ma nu s-a impus în dez­ba­te­­rea publică sau pe agenda publică) şi in­tenţia de vot pentru Traian Bă­sescu, în calitate de „prezidenţia­bil” (în contextul în ca­re nu se pu­ne problema unui nou man­dat pentru Traian Băses­cu). În mod evi­dent, a­ceste între­bări induc un orizont de aş­teptare menit să gene­re­ze efecte po­litice. Unul dintre e­fecte e strâns le­gat de încadrarea generală a sondajului, aceea că „Pu­terea şi pre­şedin­te­le decontează po­litic măsu­rile ne­po­pu­lare luate de Guvern”. El se tra­du­ce în reacţia lui Cristian Pre­da, care a ce­rut schim­barea Guver­nu­lui ca reacţie la sondajul IPP. Un alt efect e a­cela al raportării Opo­ziţiei şi opi­ni­ei publice în general fa­ţă de Putere, respectiv faţă de preşe­dinte, Gu­vern şi PDL. În momentul în care se in­du­ce ideea că Guvernul trebuie schimbat, po­larizarea între aripile din PDL devine evidentă şi e clar în favoarea ari­pii „reformiste”, repre­zen­­tată de Cristian Preda, Se­ver Voinescu, Mo­nica Macovei. 
Toate cele de mai sus, împreună cu o mulţime de comentarii din blo­gosfera politică, conturează ide­ea că sondajul IPP (adevărat, semi-a­devă­rat sau fals, asta are mai pu­ţină im­por­tanţă) este un instrument pentru re­vi­gorarea PDL cu suficient timp înainte de alegeri şi pentru creşterea noto­rietăţii UNPR.

Conu’ Traian faţă cu Reacţiunea
Pe moment, sub impresia Cupei Mondiale, aş compara prestaţia pre­şedintelui Traian Băsescu în chestiu­nea raportului CE pe justi­ţie cu aceea a unui jucător de fotbal foarte tehnic care îşi driblează de câte trei ori toţi adversarii şi îi lasă întinşi pe gazon, după care trage peste poartă.
Comunicaţional, pe etape, pre­şe­dintele a fost fascinant. Dacă ne re­venim însă din uimire, nu ve­dem decât un efort disperat de a aco­peri un dezastru.
Să ne aducem aminte: după ce Le­gea ANI a ieşit de la Senat în varianta Frunda, preşedintele a apărut „pe sti­clă” şi a declarat că în faţa par­tene­rilor externi amputarea Legii ANI echiva­lea­ză cu o catas­tro­fă, spu­nând că nu mai are ce face şi că o va promulga. Du­pă care, sur­pri­ză!, a tri­mis legea la Curtea Cons­tituţio­na­lă. Ce mai, pre­şedin­te-ju­cător până în ul­­timul minut! Imediat după a­pa­ri­ţia raportului Co­misiei Europe­ne, dom­nul preşe­dinte, ţup!, din nou „pe sticlă”. Ne aş­teptam ca domnia sa să reitereze avertismen­tele mai vechi şi să so­licite, din nou, par­lamentari­lor, să construiască o Agen­ţie de In­te­grita­te eficace. Dar, din nou surpriză, preşedintele a ales să se războiască, punctual, cu adversari mai vechi sau mai noi. Cei mai vechi sunt Se­natul (pe care vrea oricum să-l desfiinţeze), CSM (de la a cărui şe­dinţă a plecat fără să dea declaraţii) şi dl Frunda, ca­re e folosit pe post de oaie neagră a UDMR. Adversarul mai nou este Co­misia Europeană ca­re, vezi Doamne!, a întocmit un ra­port „deba­lansat”. (În limba ro­mâ­nă, „unbalan­ced” se tra­duce, corect, prin dezechilibrat. Dar lim­ba româ­nă nu este punctul forte al domnului preşedinte.)
Cu alte cuvinte, Traian Băsescu şi-a creat un nou adversar cu care va lupta, desigur, pentru binele po­po­ru­lui. Pot admite că raportul respectiv nu este echilibrat, dar în­treb: în plan ac­ţional, ce importan­ţă are? Nu sunt adevărate, teh­nic vorbind, ob­ser­vaţiile din raport? Ci­ne a cucerit puterea sub stindardul anticorupţiei şi cine con­tro­lea­ză, cel puţin din de­cembrie 2009, pârghiile de putere ale statului?
Răsteala lui Traian Băsescu la toa­tă lumea, de la responsabilii din Co­misia Europeană la învăţătoarea care îl întreba cu ce să-şi asigure casa, sau de la moguli şi oligarhi la reporterii de pre­să care aşteaptă ore în şir în faţa unor instituţii, ne duce la alternativa: ori pre­şedintele e atât de ge­nial încât ni­meni nu-l înţelege şi ni­meni nu-l me­rită, ori preşedintele nu găseşte mij­loa­cele potrivite pentru a genera o ac­ţiu­ne politică eficientă. În acest mo­ment, cetăţenilor li se refuză, sistema­tic, re­pe­rele. Pre­şe­dintele îşi schimbă adversarii de la o zi la alta, deschizând noi şi noi fronturi care ajung să nu mai în­semne nimic, Guvernul acţio­nea­ză în orb, diversele segmente so­ciale sunt an­ta­gonizate unele cu altele, Opoziţia e fadă, fără proiect, iar societatea civilă fie tace, fie are ie­şiri partizane.