O serie de împrejurări economice, financiare, sociale sau naturale pot fi imprevizibile la momentul încheierii unui contract. Pot interveni inundaţii, nori de cenuşă vulcanică, secete, schimbări drastice ale condiţiilor economice, greve, interdicţii de export etc. Toate aceste situaţii, cu care comercianţii s-au confruntat de multe ori, afectează obligaţiile asumate prin contracte, care pot deveni mai oneroase sau imposibil de executat. Ei pot fi totuşi prevăzători pentru a reduce pierderile.
Condiţiile existente la mo­mentul încheierii unui contract se pot schimba fundamental în timp din cauza intervenţiei unor factori externi, care pot fi de natură economică sau financiară, pot fi factori naturali sau chiar sociali. Părţile au la îndemână clauze prin care pot diminua pier­derile şi pot stabili evoluţia unui con­tract în cazul intervenţiei evenimentului imprevizibil.

Exonerarea de răspundere din cauză de forţă majoră
Recentele inundaţii au determinat multe situaţii în care ar putea fi pusă în discuţie intervenţia forţei ma­jore. Se pune problema dacă astfel de evenimente ar putea fi consi­derate de forţă majoră şi ar putea jus­tifica o exonerare de răspundere a celor care nu şi-au putut îndeplini obligaţiile asumate în cadrul unor contracte. De exemplu, bunurile care trebuiau livrate unui beneficiar au fost distruse, transportatorul nu a putut duce marfa la destinaţie din cauza inundaţiilor etc.
Forţa majoră este o cauză care în­lătură răspunderea debitorului unei obligaţii care devine imposibil de exe­cutat. Exonerarea de răspun­de­re nu înseamnă că cel care a în­casat banii pentru o prestaţie care a de­ve­nit imposibil de executat nu trebuie să returneze aceşti bani, aşa cum în mod total greşit au consi­derat unii transportatori aerieni şi chiar membri ai Guvernului în cazul no­rului de cenuşă provocat de vulcanul is­landez, care a blocat avi­oanele la sol.
Exonerarea de răspundere în­seam­nă că debitorul obligaţiei im­po­sibil de executat nu va putea fi obli­gat s-o execute şi nici să plătească des­păgubiri pentru neexecutare.
Legislaţia în vigoare nu detaliază asupra evenimentelor care intră în no­ţiunea de forţă majoră. Însă, în prac­tică, s-a consacrat definiţia forţei ma­jore ca fiind o împrejurare de fapt, imprevizibilă şi de neînlăturat, care împiedică în mod obiectiv executarea obligaţiei contractuale. Deci, pentru ca exonerarea de răspundere să poată interveni, trebuie ca împrejurările care blochează executarea contractului să fie independente de voinţa părţilor şi să nu poată fi controlate. Aprecierea evenimentelor ca­re constituie forţă majoră se face în funcţie de fiecare caz în parte. Ju­ris­prudenţa a consacrat drept eveni­men­te de forţă majoră dezastrele naturale - cutremure, secetă, furtuni, incendii, inundaţii -, uneori grevele sau actele autorităţilor (embargo, interdicţii la export etc.). Însă acestea nu sunt considerate din start evenimente de forţă majoră care iartă de răspundere, ci se analizează fiecare caz în parte.

Clauza de forţă majoră
Forţa majoră exonerează de răs­pundere indiferent dacă a fost sau nu prevăzută în clauze contractuale. To­tuşi, este mai bine ca părţile să in­cludă clauze specifice, care să defi­nească, cel puţin exemplificat, cazu­ri­le de forţă majoră, condiţiile de exo­nerare de răspundere, precum şi precizarea autorităţii care stabileşte existenţa cazului de forţă majoră.
Părţile pot să prevadă şi suspen­da­rea contractului în situaţia în care intervine un caz de forţă majoră, pre­cum şi felul în care va continua du­pă suspendare. În contractele in­ter­naţionale este bine să se prevadă şi mijloacele prin care urmează să se facă dovada forţei majore, care poate fi certificată de Camera de Comerţ sau alt organ al ţării respective.
Noul Cod Civil, care va intra în vi­goare anul viitor, stipulează şi o definiţie a forţei majore, ca şi a cazului fortuit. „Forţa majoră este orice eve­niment extern, imprevizibil, ab­so­lut invincibil şi inevitabil. Cazul for­tuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.
Dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când pre­judiciul este cauzat de forţă ma­joră sau de caz fortuit.”

Impreviziunea
Impreviziunea nu trebuie con­fun­­dată cu forţa majoră care face obli­­­gaţia contractuală imposibil de e-xe­cutat. În cazul impreviziunii, obli­gaţia ar putea fi executată, însă în condiţii mult mai oneroase, ine-chi­tabile.
Impreviziunea constă într-o îm­pre­jurare, de obicei de natură econ­o­mică sau financiară, care nu putea fi anticipată la momentul încheierii con­tractului şi care determină un dezechilibru între prestaţiile părţi-lor, în sensul că obligaţia devine mult mai oneroasă sau mult mai dificil de executat.
Dispoziţiile legale referitoare la impreviziune vor intra în vigoare odată cu noul Cod Civil, care reglementează pentru prima oară aceste aspecte.
Potrivit noilor reglementări din Codul Civil, referitoare la impre­viziu­ne (art. 1.271), părţile sunt ţi­nute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă.
Cu toate acestea, părţile sunt obli­gate să negocieze în vederea adap­tării contractului sau încetării acestuia, dacă executarea devine ex­cesiv de oneroasă pentru una dintre părţi din cauza unei schimbări a împrejurărilor:
a) care a survenit după înche­ierea contractului;
b) care nu putea fi avută în ve­dere în mod rezonabil în momentul încheierii contractului; şi
c) cu privire la care partea lezată nu trebuie să suporte riscul produ­cerii.
Dacă într-un termen rezonabil părţile nu ajung la un acord, in­stan-ţa poate să dispună:
a) adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce re­zul­­tă din schimbarea împre­ju­ră­rilor;
b) încetarea contractului la mo­mentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.
Prin urmare, dispoziţiile referi­toa­re la impreviziune obligă părţile să renegocieze chiar şi în absenţa oricărei clauze în acest sens. Dacă acestea nu se înţeleg, intervine in­stan­ţa pentru a restabili echilibrul contractual.
Aceste reglementări au mai multe lacune şi vor fi greu de aplicat: nu sunt criterii de apreciere a ca­racterului „excesiv de oneros” al o­bli­gaţiei, e greu de stabilit ce nu pu­tea fi avut în vedere „în mod rezo­nabil” la momentul încheierii con­trac­tului.
Dacă părţile au inserat clauze de adaptare a contractului la împrejurări noi, nu se vor aplica dis­po­zi-ţii­le referitoare la impreviziune. În cazul în care s-ar ajunge la inter­ven­ţia instanţei, aceasta nu va putea dispune adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile sau, respectiv, încetarea contractului, ci va dispune executarea clauzelor contractuale.
Însă, chiar dacă dispoziţiile pri­vind impreviziunea nu sunt încă în vigoare, în practică aceasta poate fi invocată de partea a cărei obligaţie a devenit excesiv de oneroasă în baza unor principii ale dreptului, iar construcţia argumentaţiei e dificilă şi poate atrage multe interpretări. Deci a miza doar pe principii este destul de riscant, aşa încât este indicat ca părţile să insereze în contracte clau­ze de impreviziune.

Clauza de hardship
Este preferabil ca părţile să ins­e­re­ze în contracte clauze care au drept scop prevenirea dezechilibrului dintre prestaţiile reciproce ale părţilor prin reevaluarea obligaţiilor pe cale convenţională. O astfel de clau­ză este clauza de hardship. Spre deosebire de alte clauze, cum sunt cele de menţinere a valorii contrac­telor, clauza hardship nu are criterii în funcţie de care  obligaţia se re­glează automat (de exemplu, în func­ţie de preţul materiilor prime, al unor indici etc). Aceasta atrage obli­ga­ţia de renegociere pentru adap­ta­rea contractului, atunci când pe parcursul executării sale apar eveni­men­te care nu puteau fi prevăzute la momentul încheierii contractului, dar care produc consecinţe mult prea oneroase şi inechitabile pentru una dintre părţi. Partea care consi­deră că se află într-o asemenea si­tua­ţie trebuie să-i notifice celeilalte părţi, în termenul prevăzut în contract, faptul că a apărut un astfel de eveniment şi măsurile pe care le propune pentru restabilirea echilibrului contractual. Partea cealaltă poate să accepte, să propună alte mă­suri sau să nu fie de acord că a intervenit o situaţie ce îndeplineşte con­diţiile pentru a putea fi considerată „hardship”. Desigur, în lipsa unui acord privind renegocierea, pot ape­la la arbitraj în condiţiile stipulate în contract. Acesta poate decide dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile de hardship şi poate hotărî chiar şi mă­surile care se impun.