Încă de la începutul anului 1996, una dintre cele mai mari bănci de investiţii din lume, Merrill Lynch, şi-a manifestat disponibilitatea de a colabora cu BNR în vederea întocmirii rapoartelor pentru evaluarea riscului de ţară. A fost, pentru societatea românească, prima lecţie din care am învăţat rolul rating-ului pentru obţinerea unor împrumuturi externe. Notările făcute de către cunoscute agenţii internaţionale, specializate în credit-rating, s-au soldat cu semne încurajatoare pentru investitori şi pentru băncile străine.
Obţinerea efectivă a împrumuturilor s-a făcut prin intermediul unora dintre cele mai mari şi prestigioase societăţi financiare din lume: Nomura Securities, Merrill Lynch, Citibank, ABN Amro şi Sanwa Bank, la care au subscris investitori din Japonia, America, Europa Occidentală şi chiar din unele ţări europene în tranziţie. Banca Naţională, lansând operaţiuni pe pieţele internaţionale de capital, a acţionat pentru a-şi asigura accesul la împrumuturi financiare pe termen mediu (de la 15 luni până la 3-5 ani) şi pentru diversificarea instrumentelor de credit.
Pe piaţa japoneză, Banca Naţională a României a colaborat cu o mare companie financiară: Nomura. Emisiunea publică de obligaţiuni de 52 de miliarde de yeni (circa 495 de milioane de dolari), pentru care documentele s-au semnat la 10 mai 1996, la Tokyo, a fost cea mai mare operaţiune de acest fel realizată de România în decursul întregii sale istorii moderne, de până atunci. Banca Naţională, acţionând în numele statului român, a revenit pe piaţa japoneză de capital la jumătatea lunii septembrie ’96, cu o nouă lansare de titluri financiare. Obligaţiunile „Samurai”, în valoare de 30 de miliarde de yeni, au avut de asemenea succes.
Debutul pe piaţa europeană de obligaţiuni s-a produs în luna iunie 1996. BNR a lansat o emisiune de eurobonduri, cu asistenţa băncii de investiţii Merrill Lynch. Pe linia îmbunătăţirii performanţelor, semnificative au fost şi tendinţele constante în dinamica primelor trei credite sindicalizate. Termenele de rambursare au crescut treptat de la 15 la 36 de luni. Al patrulea credit, cel de la Londra, din 16 octombrie 1996, a fost angajat pentru 36 de luni.
Banca Naţională, prin împrumuturile obţinute în 1996, a contribuit efectiv la consolidarea rezervelor internaţionale ale statului - aur şi valute convertibile. Anul 1996 a fost astfel încheiat cu o rezervă de 2,1 miliarde dolari, incluzând aurul. Cele două tipuri de emisiuni, eurobondurile şi obligaţiunile Samurai, lansate de Banca Naţională în numele statului în 1996, au deschis drumul. Au urmat - în 1997 - obligaţiunile neguvernamentale, care aveau să angajeze băncile comerciale, corporaţiile, municipiile.
Următoarea deschidere a fost cea a titlurilor financiare. Merrill Lynch şi-a declarat disponibilitatea de a face investiţii de portofoliu în România. În acest fel, au fost marcaţi paşi semnificativi pe calea reformei economice. Statul nefiind implicat, descentralizarea începea să devină o realitate, iar piaţa internă de capital a primit un balon de oxigen.
Consolidarea rezervelor internaţionale ale statului român a constituit, în anul 1997, un factor esenţial în procesul de convertibilitate a leului. Totodată, a contribuit la atragerea investiţiilor străine şi la formarea pieţei naţionale de capital, precum şi la creşterea credibilităţii sistemului bancar românesc. În acelaşi timp, pe piaţa internaţională de capital au apărut condiţii favorabile - în acel an - pentru împrumuturile Ministerului Finanţelor. Mai cu seamă că două treimi din deficitul bugetar urmau să fie acoperite din resurse externe.
Unele criterii de performanţă, aflate în prim-plan în 1996, nu mai erau însă de actualitate în 1997. Între ele - împrumuturile pe un număr mai mare de ani. Specialişti din Banca Naţională considerau că, în acel an, statul român n-ar fi trebuit să contracteze împrumuturi pe termen lung dacă România nu va reuşi să transmită şi alte semnale, mai bune, pieţei internaţionale de capital.
Prin urmare, era de dorit să fie aşteptat un alt timp. Acel timp în care România să poată contracta împrumuturi externe în condiţii avantajoase. Pentru că ar fi fost ineficient ca, în anii următori, noile condiţii din România să ne găsească angajaţi în împrumuturi pe termen lung, cu dobânzi mari.
Faptul că atunci, în 1996, Guvernul n-a ieşit pe pieţele internaţionale ca să împrumute bani, cedând acest rol Băncii Naţionale, are o explicaţie simplă. Nu era posibil. Banca Naţională era, în acele împrejurări, unica instituţie din România care avea credibilitate pe pieţele internaţionale de capital. Dar nici BNR n-ar fi putut ieşi mai devreme să facă împrumuturi externe. În 1996 se împliniseră 15 ani de carantină pentru România. Ţara noastră intrase în încetare de plăţi în 1981. Populaţia habar nu avea atunci că au fost „defectate” plăţile externe. A văzut însă că s-au golit pieţele şi magazinele alimentare. De „sus” însă au fost luate o serie de măsuri, în stilul timpului, cu nervozitate. Băncile internaţionale, care ne-au împrumutat bani pentru industrializarea ţării, deranjate de acest gest ostentativ, au reacţionat dur, şi comunitatea bancară a impus o carantină pentru România cu o durată de 15 ani. A fost o decizie tacită, dar fermă, aşa că timp de 15 ani România nu s-a putut apropia de nicio piaţă internaţională de capital, nu a putut să facă niciun împrumut extern.
Din ’81 până în ’89 România a plătit în disperare datoria externă. Ciudat este faptul că la noi s-a vorbit despre o terapie de şoc în anii ’90, fără să fi trecut însă prin aşa ceva, pentru că nu a fost nicio terapie de şoc. Adevărata terapie de şoc a fost în anii ’80, când România a forţat plata datoriei externe.
Ei bine, în ’96 s-a ridicat carantina. Am căpătat dreptul să intrăm pe piaţa internaţională. Şi am intrat, prin Banca Naţională.
