Marele absent

În primul său mandat prezidenţial, în con­diţii de optimism social şi econo­mic, domnul Băsescu se tot lăuda că este „preşedintele românilor”. De când economia este în suferinţă şi starea so­cia­lă a naţiunii se degra­dea­­ză cu fie­ca­re zi care trece, domnul Bă­s­escu şi-a schimbat discursul. Acum vrea să fie principalul factor de re­pre­zentare şi mo­dernizare a statului. Po­po­rul, altă­da­tă atât de răsfăţat cu gesturi teatrale şi iubit din vorbe, este azi admonestat, îndrumat cu as­prime, confruntat cu pro­­priile defec­te. Erorile guvernamenta­le, pe care ro­­mânii le suportă cu stoi­cism, sunt cu perseve­renţă şi imagi­naţie scu­zate de preşe­dinte. Din sânul poporului său, domnul Băsescu şi-a re­ţinut ca aliaţi doar pe cei puternici, a­gili, sănă­toşi şi cu ceva parale. Ceilalţi - şomerii, bolnavii, asistaţii sociali, bă­trânii, sinistraţii - sunt de acum prea sâ­câitori cu cere­ri­le lor. Domnul Bă­ses­cu a ajuns să fie ma­rele absent din via­ţa plină de priva­ţiuni a unei jumătăţi de popor.
Evident, cu abilitatea sa îndelung an­tre­nată, preşedintele încearcă să de­monstreze că tocmai amărâţii sunt vi­no­vaţi pentru viaţa lor grea şi pentru ghi­nioanele care le distrug agoniseala de o viaţă. Că ei sunt vinovaţi pentru ca­­sele luate de ape şi pentru sărăcia care-i împinge să-şi cârpeas­că sărma-ne­le locuinţe cam pe aceleaşi locuri. Că ei sunt vinovaţi că sunt săraci şi bol­navi, dacă nu cum­va chiar sunt niş­te profitori. Că ei sunt vinovaţi că nu-şi găsesc locuri de muncă într-o econo­mie calamita­tă şi că nu acceptă orice ofertă de muncă, oricât de mizeră ar fi.
Guvernul, şi el lipsit de cunoaştere so­cială şi de empatie, a aprobat mă­suri disproporţionate. Astăzi, salaria­ţii a­flaţi în concediu medical sunt a­proa­pe a­res­taţi la domiciliu şi me­di­cii lor cu­ranţi sunt hăituiţi precum tra­fi­can­ţii de dro­guri. Persoanelor cu han­­dicap grav le sunt frecvent refu­zaţi asistenţii per­so­nali. Săracilor ca­re pri­mesc ajutor so­cial în cadrul pro­gra­mu­lui de venit mi­­nim ga­rantat le sunt numărate găi­nile din bătătură şi sunt numiţi putu­roşi. Sunt insistent tri­mişi să mun­ceas­că oricât de precar, cu ziua. Oriunde în lu­mea lar­gă, şi în Ro­mânia, există simulanţi, le­neşi, oa­meni dec­ă­zuţi, margi­nali prin propria voinţă şi ne­păsare. Dar nu sunt mai mulţi aici decât în statele ca­re re­zolvă această chestiune civili­zat, prin controlul permanent al progra­me­lor so­ciale şi cu respect pentru cetă­ţenii a­flaţi în ne­voie. Politicienii din a­cele ţări dove­desc nu doar o ca­li­ficată cu­noaş­te­re a situaţiei sociale, a politicilor publice cu rezultate verificate în timp, ci şi res­ponsabilitate fa­ţă de pro­priii ale­gă­tori. Niciun politician eu­ro­pean nu şi-ar tri­mi­te alegă­torii să mun­cească cu ziua dacă a­cest tip de mun­că nu ar fi complet şi decent re­gle­men­tată. O simplă in­te­rogare a sa­vantului Google - re­co­man­dat de pre­şedinte e­le­vilor ro­mâni! - i-ar fi putut arăta domnului Bă­sescu că încă nu există o reglementare de­cen­tă a mun­cii „cu ziua” în România, că zilie­rii români care se îm­bolnăvesc sau se accidentează în timpul lucrului nu sunt asiguraţi me­di­cal şi riscă mult. Dar nu numai ei riscă, ci şi familiile lor, dacă ar accep­ta să re­nun­ţe la aju­torul social şi să lucreze astfel. Lip­sa ori­cărui in­teres real pentru cei mai săraci ro­mâni este cauza necu­noaş­­te­rii legii de că­tre şeful statului care nu ştie, pentru că nu-l interesează, că o fa­mi­lie care beneficiază de ajutor social pri­meşte şi îngrijiri medicale fără pla­tă. Acesta este un aspect ex­trem de important pentru orice familie. Ce îi îm­piedică pe guvernanţi să reglemen­teze mun­ca ocazională şi să asi­gure în­griji­rile medicale, la nevoie, pen­tru munci­to­rul zilier şi familia sa? Ce îi îm­piedică pe guvernanţi să reglementeze şi şo­ma­­­jul parţial, astfel în­cât şomerii ro­mâni să poată accepta legal un mic con­tract part-time sau o muncă temporară, păstrând şi indemnizaţia de şo­maj? Probabil ne­păsarea.
Marele absent din viaţa românilor nu este efortul personal, ci liderul au­ten­tic. Un lider puternic prin înţele­ge­rea celui slab, nu prin sprijinirea celui puternic.