Una dintre problemele majore reiterate şi rămase nerezolvate şi cu ocazia valului de inundaţii din ultimele săptămâni rămâne cea a gestionării riscurilor de inundaţii ale fluviului Dunărea. Ea este cu atât mai semnificativă cu cât reprezintă una istorică, fiind o preocupare de secole, cel puţin pentru ţările riverane. Una dintre soluţiile care au rezistat timpului şi care a devenit chiar mai actuală decât oricând a fost formulată de reputatul naturalist Grigore Antipa (1867-1944) în lucrarea sa „Regiunea inundabilă a Dunării. Starea ei actuală şi mijloacele de a o pune în valoare”, publicată în urmă cu 100 de ani (în 1910). Respingând poziţia ridicării unor diguri solide de-a lungul fluviului şi tratarea problemei ca pe una pur tehnică, savantul român a formulat o concepţie organică, conform căreia chestiunea inundaţiilor trebuie să fie tratată în interdependenţă cu celelalte aspecte ale albiei majore, în frunte cu exploatarea acesteia în scopuri piscicole, agricole, de energie şi navigaţie. Şi toate acestea într-o legătură de armonie şi pe fondul respectării capacităţii naturale de suportabilitate a mediului.
Pilonul concepţiei sale, racordat la principiile ecologiei moderne, îl reprezintă ideea fundamentală că „omul trebuie să respecte şi să se acomodeze la cerinţele naturii” şi nu să o violenteze şi degradeze, pentru că dintr-un asemenea război nu va ieşi niciodată învingător.
Dintr-o asemenea perspectivă, în lucrarea sa, publicată acum un secol, savantul naturalist a imaginat un sistem de abordare integrată a problematicii complexe a zonei inundabile a Dunării şi rezolvarea ei prin compatibilizarea intereselor, la fel de importante, de punere în valoare a terenului din lunca fluviului cu imperativul menţinerii rolului de supapă de siguranţă al zonei, în cazul creşterii nivelului apelor, şi de bazin de înmagazinare a lor în timpul viiturilor extraordinare. Fiecare teren ar fi urmat să fie folosit în funcţie de „modul de producţie la care a fost pregătit el de natură”; se prevedea menţinerea bălţilor mari şi amenajarea lor pentru producţia de peşte şi pentru îndeplinirea funcţiei de supapă (permiţându-se astfel valorificarea puterii de fertilizare a apei şi a aluviunilor) şi limitarea îndiguirilor la acele terenuri înalte care se potrivesc pentru culturile agricole, precum şi exploatarea lor într-un sistem alternativ, pentru agricultură şi piscicultură. Pe lângă respectarea capacităţii naturale de producţie a mediului fluvial, o deosebită grijă era manifestată pentru biodiversitatea sa, în special a faunei acvatice şi speciilor de ierburi amfibii.
Prin asemenea idei, planul (soluţia) Antipa îşi păstrează, în multe privinţe, valabilitatea pentru abordarea problemelor de azi ale Dunării.
Ideea păstrării şi întreţinerii funcţiilor naturale ale zonei inundabile a cursurilor de apă se numără printre bazele Directivei europene 2007/60/CE din 23 octombrie 2007 privind evaluarea şi gestionarea riscurilor de inundaţii, adoptată tocmai în urma deversărilor extraordinare ale fluviului european din 2005 şi 2006. Republicarea valoroasei lucrări a lui Gr. Antipa, acum, la centenarul apariţiei sale, reprezintă nu numai un gest în direcţia cinstirii unei opere valoroase a moşte-nirii ştiinţifice naturale, ci şi o sursă de inspiraţie pentru cercetarea şi acţiunea din domeniu.
