Admiterea la realitate

Cu 30 de ani în urmă, admiterea la facultate era un prilej de încordare naţională. Mult înainte de aceasta, în fiecare sâm­bătă după amiază, trenurile personale de­şertau în Gara de Nord mii de viitori „bacalaureaţi” din provincie, cocoşaţi sub sarsanale îndesate cu brânză de coşuleţ, caşcavale, bidoane cu ţuică şi carne la sloi. Pentru profesorii care-i meditau şi ca­re, fiindcă erau din Capitală, ştiau ce-l ăla subiect de examen şi, precis!, deţineau reţeta deşteptăciunii instant. Pe atunci, era bătaie la Drept şi la Medicină. Meserii bănoase, de domni! Două-trei locuri erau şi pe la IATC, cam tot atâtea la Arte Plas­tice, concurenţă era şi la Filologie, dar ce mamă normală la cap îşi îndemna pruncul să se facă poet, actor sau sculptor? Cei mai lucizi dădeau la Politehnică. Dacă intrai, era un triumf (urma obligatoriu o vacanţă purificatoare la mare!), dacă nu, ajungeai de râsul uliţei. Anul acesta, a fost îmbulzeală la Jurnalistică şi la Academia de Poliţie. La prima, m-am lămurit de mult din ce pricini. O meserie palpitantă, ceva între filosof, spion şi detectiv particular, an­chete sub acoperire, acces la adevăruri cutremurătoare, „Codul lui Da Vinci”, ches­tii, mirajul „sticlei”, în general-o înde­letnicire care-ţi conferă un statut suficient de vag, ca să poţi părea orice. O „fiţă”. La cealaltă, dinspre părinţi motivele sunt prag­matice: în vremurile astea nenorocite, cursuri gratuite, meserie sigură, la stat, bani bunicei, loc de muncă garantat (prin contract) zece ani după. Dinspre aspi­ranţi, ele sunt mai mult bălmăjite şi confuze: „îmi place uniforma”, „sunt topit du­pă disciplină”, „pasiunea mea este criminalistica”. Cei mai mulţi e clar că au fost împinşi de la spate. Ceea ce uită este faptul că trăim într-o societate complet scă­pată de sub control. Şi că ei sunt cei de la care se aşteaptă s-o pună, cumva, în or­dine. Că vor fi nevoiţi, într-o zi, să nu ezite să someze, să ţintească şi să tragă în scăfârlia unui interlop cretin, care a intrat într-un butic agitând o sabie, ca Ştefan cel Mare. Şi să-l nimerească! Tocmai spre a-i proteja pe ceilalţi de toţi scăpaţii din lesă. Iar, dacă vor ajunge sus în ierarhii, tre­buie să ştie că românii nu mai sunt dis­puşi să asculte discursuri stupefiante, precum cel al unui general, cu câţi­va ani în urmă, într-o conferinţă de presă, prin care le cerea ziariştilor să termine o dată cu pros­tia zisă „lupta împotriva eco­nomiei sub­terane”, că tocmai asta e cea care o du­ce în cârcă pe cea de la supra­faţă! Deşi, analiştii economici cei mai profunzi au rămas tot în tenebre: când l-am întrebat pe comersantul care-mi vin­de ţigări pe sub mână de ce nu mai adu­ce şi o marcă fumabilă, nu doar mahorci ucrainiene cu gust de sfoară, m-a luminat şoptindu-mi conspirativ: „E criză mare, şefu’, mânca-ţi-aş!”.