Poetul debutant a fost ales drept cel mai bun dintre cei care au participat la concursul de gen al Editurii Car­tea Românească de un juriu de înaltă competenţă. Nu putem şti cum erau ceilalţi autori înscrişi în competiţie, însă M. Du­ţes­cu (n. 1979, arhitect) pe mine, unul, m-a de­za­măgit, deşi are o limpe­zi­mie a textului care îl poate face simpatic şi o dezinhibare de profesio­nist. M-a dezamăgit pentru că poezia lui, din vo­lumul „Şi toată bucuria a­celor ani trişti” (Car­tea Românească - 2010), ce se referă explicit la un segment bine delimitat de spaţiu şi timp - România ultimului de­ceniu de co­munism şi primele două din ce-a urmat după Revoluţie, durata vieţii poetului deci -, este o relatare netă, necon­trafăcută, poa­te, dar şi una netransfigurată în poezie. Zeci de volume despre această perioadă şi despre experienţele personale ale autorilor ori ale unor protagonişti imaginari s-au scris. Mai ales volume de proză. M. Duţescu nu sur­prinde şi nu impresionează. El descrie atent, eficient, concentrat la detalii ceea ce s-a întâmplat, probabil, cu adevărat cu el. Ei, şi? Bun, viaţa e banală, viaţa e ano­di­nă şi plată! Admit! Dar exprimarea acestui ade­văr în rela­tări prozastice minu­ţioase este oare poezie? Dacă vom accepta - şi putem accep­ta, desigur - că ni­mic nu iese din co­tin­gent, că nu există niciun plan transcendent şi că nimic din ce-i me­tafizic nu e cu­prins în realitate, putem trăi du­pă această schemă şi în conformitate cu a­ces­te convingeri, dar, să fie limpede, atunci nu are niciun sens să scriem poezie, sau ceea ce dl Du­ţescu crede că este poezia.
Poezia banalului, a platitudinii etc. există tocmai pentru că ea, într-o anumită accepţiune, dintr-un anumit unghi de vedere se autoelimină, se persiflează, se converteşte în transcendenţă. A­ceasta este în primul rând lecţia lui Bacovia, pe care foarte mulţi poeţi din generaţia lui M. Duţescu au învăţat-o foarte bine şi o extind în variante proprii, unele de un uimitor impact. Din păcate, M. Duţescu nu calcă niciodată cu proza pre proză şi cu atât mai puţin cu poezia pre proză. El e un simplu reflector al unei realităţi dincolo de care nu mai există nimic.